Bine aţi venit la Woodstock! - Taking Woodstock

Afişul lui Taking Woodstock, ilustrat în forme şi culori psihedelice evocând sute de coperţi de albume rock ale anilor '60 - '70, pregăteşte publicul pentru un tip de experienţă pe care filmul, în fapt, nu o livrează. Cu excepţia unei secvenţe, însumând aproximativ cinci minute din totalul de 110 ale filmului, în care este înfăţişată lumea din perspectiva protagonistului aflat sub influenţa unor pastile LSD, Taking Woodstock este decupat cât se poate de clasic de regizorul Ang Lee şi e filmat în stilul epurat caracteristic de directorul de imagine Eric Gautier, colaborator fidel al francezilor Arnaud Desplechin şi Olivier Ossayas.

Elliot Tiber (Demetri Martin) e un tânăr puternic implicat în viaţa comunitară a micului orăşel în care trăieşte. Anual organizează un concert la care participă câteva zeci de localnici. Citind într-un ziar că organizatorilor concertului Woodstock, care urma să aibă loc în curând într-o altă parte a Americii, le fusese retras în ultimul moment sprijinul autorităţilor, îi contactează, propunându-le să colaboreze la realizarea respectivului eveniment în oraşul lui. Problemele apar în momentul în care se dovedeşte că manifestarea atrage un număr de spectatori fără precedent în istorie, dând peste cap viaţa comunităţii şi, implicit, pe cea a lui Elliot şi a familiei sale.

Ang Lee, fin observator al relaţiilor umane, se arată interesat şi de această dată de sondarea schimbărilor petrecute în existenţa unor personaje particulare, în detrimentul reproducerii unei ambianţe istorice. Protagonistul lui nici măcar nu ajunge în apropierea scenei unde performează legendarii Janis Joplin, Jimi Hendrix şi ceilalţi. Departe de implicarea afectivă a americanilor Todd Haynes în Velvet Goldmine (1998) şi Cameron Crowe în a-şi permite să exploreze suficient de multe niveluri ale realităţii propuse de scenariu. De altfel, el nu se identifică total nici cu personajul principal, ceea ce, pe de o parte, împiedică spectatorii să fie de partea acestuia până la capăt, iar pe de altă parte îi menţine într-o stare de uimire perpetuă înaintea peripeţiilor şi descoperirilor lui. Călătoria iniţiatică a lui Elliot nu se petrece doar în limite exterioare, ci are coordonate profund umane. Acesta şi, prin intermediul lui, spectatorii, descoperă o altfel de lume, reprezentată în film de toţi tinerii veniţi la concert, una lipsită de certitudini sau, măcar, de răspunsuri. Imaginile senine imortalizate de Ang Lee reuşesc să reconstituie atmosfera bizară, dar în acelaşi timp paşnică, aproape paradisiacă a respectivei ere, fără a epata în niciun fel, nici măcar în superba secvenţă psihedelică (perfect justificată dramaturgic, de altfel) menţionată la începutul articolului. Cineastul deţine un simţ al echilibrului dramaturgic şi vizual probabil unic în lume, permiţându-i să penduleze versatil, cu succes, între subiecte şi mize cinematografice diametral opuse.

Ang Lee, căruia mulţi critici îi contestă statutul de autor tocmai din cauza versatilităţii sale deja legendare, demonstrează încă o dată prin Taking Woodstock că orice gen îi e accesibil. Ar fi meritat mult mai mulţi spectatori în săli această bijuterie de film. Campania de marketing, care inducea publicului un tip de aşteptări nefondate, l-a scufundat însă comercial. E cu atât mai deplorabilă situaţia cu cât, alături de Inglourious Basterds al lui Quentin Tarantino şi de Two Lovers al lui James Gray, Taking Woodstock e cea mai incitantă producţie cinematografică americană pe care am văzut-o în ultimul an.

(articol publicat iniţial în numărul din decembrie 2009 al revistei Oogli)