Woodstock, naşterea unui fenomen - Taking Woodstock

Pornit în căutarea originilor unui eveniment precum Festivalul de la Woodstock, care a schimbat nu doar istoria muzicii, ci şi cultura pop a Americii, noul film al lui Ang Lee - Taking Woodstock / Bine aţi venit la Woodstock! - surprinde şi relaxează, dezamăgeşte şi amuză spectatorii în egală măsură.

Cei care află din prezentările eronate apărute deja în reviste că filmul este o comedie muzicală aşteaptă în van, pe tot parcursul său, să asiste la secvenţe din istoricul concert găzduit între 15 şi 18 august 1969 la aproximativ 70 de km de Woodstock. În fapt, filmul lui Ang Lee este o ficţiune extrem de atent reconstituită (după fapte reale) de scenaristul James Schamus, pornind de la cartea Taking Woodstock: A True Story of a Riot, a Concert, and a Life, scrisă de Elliot Tiber şi Tom Monte. În 1969, tânărul Elliot Tiber, un designer de interioare care decorează baruri în Greenwich Village, New York şi visează să-şi construiască o carieră în California, se întoarce în mica aşezare natală Catskills pentru a-şi salva de la faliment părinţii şi micul lor motel aflat în ruină. Filmul intră cu o lentoare cam exagerată - chiar şi pentru un asemenea preambul necesar - în atmosfera deprimantă a motelului "El Monaco", o dărăpănătură care zace în plin soare, fără clienţi, cu uşile vraişte şi podelele scârţâind, ai cărui eventuali clienţi rătăciţi prin zonă sunt alungaţi de rapacitatea proprietăresei motelului, care cere un dolar în schimbul unui prosop curat. În acest context, cu directorul băncii pe urme, pe care îl imploră să-i mai acorde familiei o păsuire, Elliot îşi pune la bătaie toată bunăvoinţa, creativitatea şi restrânsa influenţă pe care o are la Camera de Comerţ zonală pentru a ieşi din datorii, dar nimic nu pare să mişte în acest loc unde nu se întâmplă nimic, în afară de o trupă de teatru famelică adăpostită în şură.

Momentul de izbucnire (cam expediat, după toată acea tergiversare studiată) este o ştire de ziar din care Elliot află (şi, odată cu el, spectatorii) că un orăşel din apropiere a refuzat găzduirea unui festival de muzică hippy. Ca în cazul tuturor filmelor despre vreo idee strălucită care a străfulgerat vreodată mintea unui american, apar, pe rând, un fost vecin din copilărie al lui Elliot, Michal Lang, contactat telefonic, care se va dovedi energicul promotor al festivalului, apoi proprietarul cirezii din vecinătate, care îi oferă terenul lui cu iarbă grasă, mirosind o afacere în stil mare, apoi investitorii care îi sprijină financiar substanţial, precum şi concetăţenii lui Elliot, în parte prieteni gata să-i întindă o mână de ajutor, în parte duşmani făţişi, hotărâţi să se opună cu îndârjire invaziei hippiote care le ameninţă oraşul.

Ceea ce nu bănuiesc nici unii, nici alţii, este afluenţa covârşitoare de tineri care sosesc în valuri spre Woodstock pentru "trei zile de muzică, pace şi iubire" şi care vor transforma Woodstock-ul în ceea ce ştie toată lumea astăzi că a fost. În trei săptămâni, o jumătate de milion de oameni se îndreaptă spre motel şi spre pajiştea din apropiere, iar Elliot şi prietenii lui se trezesc în miezul unui fenomen care avea să definească o generaţie şi să schimbe definitiv cultura Americii. Punctul forte al filmului lui Ang Lee este performanţa de a stabili, cu precizie de documentar, atmosfera, costumele şi culorile Woodstock-ului. Iar dacă i s-a reproşat că nu a reconstituit deloc secvenţe din concertele de răsunet de atunci, că nu i-a arătat deloc pe Creedence Clearwater Revival (primii care au semnat contractul pentru a apărea la Woodstock, trăgând după ei numeroşi alţi artişti), pe Jimmy Hendrix, The Band ori Joan Baez, filmul ne aduce drept argument faptul că evenimentul este reconstituit prin ochii personajului Elliot Tiber, care n-a apucat să zărească nici măcar o secvenţă din concert. A apucat totuşi, să se infuzeze cu energia şi vibraţia sutelor de mii de tineri de acolo, iar filmul ne aduce în faţa ochilor ritmurile de atunci, costumele înflorate şi maşinile pictate, pancartele cu mesaje pacifiste, dragostea liberă practicată peste tot, chicotelile din tufişuri, dansul la lumina stelelor, viziunile psihedelice, pajiştile călcate în picioare, joint-urile şi derdeluşul nu prin zăpadă, ci prin noroaiele ivite după ploaia interminabilă.

Ca după o petrecere cu efecte definitive şi ireversibile, locul care a găzduit Woodstock-ul a găzduit un fenomen cu reverberaţii de netăgăduit în istoria Americii. Iar filmul lui Ang Lee, cu căldura şi ezitările, cu secvenţele lui pline de energie, dar şi cu delicateţea, sfiala şi prospeţimea prezente aproape întotdeauna în filmele regizorului (Sense and Sensibility, The Ice Storm, Crouching Tiger, Hidden Dragon, Brokeback Mountain) reuşeşte din plin să evoce Woodstock-ul. Şi ar mai fi ceva. Pe lângă scenografia teribilă, scenaristul James Schamus şi regizorul Ang Lee, "înarmaţi" cu o distribuţie perfectă, reuşesc să creeze o serie de personaje absolut cuceritoare. De la Liev Schreiber, magnific în rolul unui travestit, fost soldat în Marina SUA, la impresionantul Henry Goodman în rolul tatălui lui Elliot, la seraficul Jonathan Groff (mai cunoscut ca actor de teatru), care reuşeşte un personaj memorabil din câteva accente subtile, în rolul producătorului Michael Lang, şi la totdeauna excelenţii Eugene Levy sau Imelda Staunton (deşi personajul ei - mama lui Elliot - este cam şarjat conceput faţă de fineţea acestei mari actriţe), toţi actorii investesc filmul cu graţia autenticităţii şi cu plăcerea de-a juca sub îndrumarea unui regizor de clasă. Nu pierdeţi, deci, spectacolul revigorant al Woodstock-ului, Ang Lee l-a înviat cu adevărat!

Taking Woodstock / Bine aţi venit la Woodstock!, SUA, 2009.
Regia: Ang Lee.
Cu: Demetri Martin, Henry Goodman, Imelda Staunton, Eugene Levy, Jonathan Groff, Liev Schreiber, Emile Hirsch, Skylar Astin, Paul Dano, Kelli Garner, Jeffrey Dean Morgan.