Un festival cum n-a mai fost altul - Taking Woodstock

Vara lui 1969 a fost una cu totul specială. America descoperea ritmuri noi, tineretul începea să testeze cele mai fanteziste droguri, India cu ritualurile și culorile sale via Beatles invada mințile și sufletele celor porniți în căutarea de sine, războiul din Vietnam împărțea populația în tabere pro și contra. Pe 20 iulie primul om a pășit pe Lună! Și apoi a mai fost în august, în nordul Americii, în statul New York un spectacol unic în istorie care le-a captat pe toate ca o pâlnie și care a schimbat percepția tuturor.
 
În 1970, Michael Wadleigh realiza un documentar (numit chiar Woodstock) de trei ore despre cele trei zile de pace și muzică (montat printre alții și de Scorsese), iar muzicienii, dar, mai ales, publicul filmat, maniera de a împărți ecranul în mai multe părți, ritmul energic, alert au convins Academia Americană de Film să îl premieze cu un Oscar.
 
40 de ani mai târziu, Ang Lee, celebrul regizor de la Sense and Sensibility, Crouching Tiger, Hidden Dragon, Brokeback Mountain are curajul să redea exact ce s-a întâmplat atunci. Și îi iese perfect.
 
El a captat perfect epoca și frenezia momentului, bucuria clipelor de atunci, când totul părea ușor și posibil, iar fiorul electric ajunge în spectatorul de azi și asta este cu adevărat minunat. S-au tot făcut filme în care unele personaje pomenesc de Woodstock sau pleacă înspre, dar nici unul nu are acțiunea în culisele, în bucătăria unui specatocol unic, legendar. Nici chiar A Walk on the Moon cu Diane Lane și Viggo Mortensen nu reușește să surprindă inocența epocii la fel de perfect ca aici. Trupurile goale sunt frumoase, nu e nimic obscen, nimic vulgar. Totul merge ca uns, inclusiv descoperirea identității sexuale a eroului. Filmul chiar se inspiră din celebrul documentar, inclusiv la împărțirea ecranului. Ca și acolo, dar mai atent la detaliile psihologice, Ang Lee urmărește avid - și totul curge frumos, logic, fluid - cum se pune pe roate din punct de vedere organizatoric un festival, cu telefoanele, construcțiile și detalii nebănuite. Cum publicul și natura o iau razna.

Scenaristul este James Schamus, cu care Ang Lee a colaborat la unsprezece filme, inclusiv cele celebre și premiate. Iar povestea aceasta realizată după memoriile lui Elliot e atât de proaspătă, de veselă, de magică, încât e păcat că nu a primit măcar o nominalizare la Oscar. În plus, hair-styliștii și machiorii s-au întrecut pe sine.
 
Eroul este arătat și cum servește la barul motelului familiei, dar și cum se maturizează, cum începe să-și cunoască părinții care nu și-au exteriorizat emoțiile până acum. Și chiar lasă totul baltă și se duce la concert. Uimirea sa, de parcă atunci iese prima dată din curte și descoperă lumea, trebuie văzută! Numai că în drum spre scenă, se oprește la doi tineri care îl invită la ei în dubiță și îi oferă cu generozitate tot. Inclusiv trupurile și dogurile lor halucinogene. Tavanul e pictat cu tot felul de mandale colorate. Iar scena aceasta este una din cele mai bune pe care le-am văzut atingând diluarea realității în vis. Culorile se întrepătrund, așa cum în acuarele contururile se șterg. Scena continuă cu debarcarea lor în exterior, în ploaia măruntă de afară, pe culmea dealului de unde se vede scena concertului. Sub influența drogului, dealurile se văluresc ca un ocean, iar scena însăși strălucește lăptos prin ploaie ca gura unui vulcan în fierbere.  Scena aceasta minunată este la fel de miraculoasă ca una din LOTR. Și peste toate sunetul de chitară electrică nepământeană a celor de la The Doors (în ciuda faptului că aceștia nu au cântat la Woodstock, își găsesc un loc pe coloana sonoră a filmului), Grateful Dead sau Country Joe and the Fish...
 
Dincolo de povestea despre eliberare, trezirea la viață și izbucnirea emoțiilor, filmul merită văzut pentru distribuța lui. Nu veți găsi nici măcar un singur rolișor neinspirat, nedocumentat, fad. Părinții protagonistului, evrei în vârstă care încep să scoată bani din motelul lor muribund sunt străluciți. Actorul de teatru Henry Goodman în rolul tatălui care își înțelege fiul și cu care reușește să comunice pentru prima dată e foarte bun. Probabil că Imelda Staunton, mama, a fost luată în calcul în cursa pentru Oscar. Arțăgoasă, furibundă, disciplinată, are niște reacții absolut delicioase la vederea banilor sau când nu își refuză câteva negrese... cu hașiș. Eugene Levy, pe care îl știți ca tată înțelegător din seria American Pie și poate mai mult Liev Schreiben (mai țineți minte The Manchurian Candidate?) aici pe contre-emploi, un luptător în Coreea acum bine mersi travestit cu replici nostime și duioase, cele care îl apropie pe fiu de tată (foarte ilară replica lui Elliot: "Vilma, tata știe cine ești?").
 
Și nu în ultimul rând personajul principal, cel care declanșează această nebunie în mica sa localitate adormită, Elliot, adică Demetri Martin. Comic de stand-up (căutați-l pe youtube!), acum la debut în cinema. De o naturalețe ieșită din comun. Fața mereu mirată, chipul năsos, calmul, toate foarte bune pentru film. Probabil că el ar putea fi următorul Dustin Hoffman, dacă ar fi interesat de cinema și ar avea noroc de rolurile potrivite.
 
Spune tatăl, ca o concluzie a întregului film: "Ieri eram pe moarte. Azi trăiesc!" Veți simți asta pe pielea voastră dacă veți vedea acest film. Veți descoperi că fața poate înțepeni într-un zâmbet două ore. Ceea ce nu e rău deloc.