Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Les charmeurs - Răzvan Popovici & Friends - Festivalul SoNoRo 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mă apropii cu emoţie de acest spaţiu alb pe care ar trebui să îl umplu povestind câte ceva despre ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seară, pe 7 noiembrie 2009, la sediul Asociaţiei SoNoRo. Emoţie, pe de o o parte, pentru că aşa ceva se întâmplă rar, pe de altă parte pentru că atmosfera de vis şi de magie a fost (prea) brutal întreruptă de prozaismul inevitabil care caracterizează ieşirea din spaţiul Muzicii şi al prietenilor ei de elită. Începe o nouă săptămână şi visele estetizante par interzise. Şi chiar dacă "oficial" a trebuit să ies din vis, nu trebuie să ştie nimeni că, de fapt, am rămas acolo, cum sunt sigură că au făcut-o absolut toţi musafirii lui Răzvan Popovici.

Clădirea-gazdă de pe Bulevardul Dacia, o construcţie cochetă, nici prea discretă, nici impozantă, îşi atrage imediat oaspeţii în galeria ei de frumuseţi. Înăuntru totul aminteşte de eleganţa controlată, dar suav răspândită în fiecare colţ, a stilului belle époque. Nimic nu şochează prin dimensiuni şi totuşi fiecare centimetru de candelabru sau pardoseală îşi revendică atenţia. Fiecare detaliu trebuie să fi fost supus, acum multe decenii, atenţiei unor orfevrieri tandri. Dacă asculţi cu atenţie, dacă reuşeşti să respiri puţin tăcerea în atmosfera contagios de veselă, înţelegi că fiecare obiect se transformă în subiect şi îţi şopteşte să calci cu grijă.

Să calci cu grijă nu pentru că ar musti totul de un lux nemaivăzut (deşi aici luxul de altă factură decât cel voit ostentativ chiar este la el acasă), nu pentru că obiectele-subiecte ar fi atât de baroc-sclipitoare încât să te complexeze, ci pentru că personajul principal al acestei reuniuni, ca la fiecare întâlnire oficială sau informală din cadrul SoNoRo, rămâne muzica. Decorul în întregimea sa poartă amprenta unei subtile voluptăţi estetice, aşadar muzica începe într-o astfel de ocazie înainte ca instrumentele să fie încălzite de respiraţia soliştilor.

Dar atunci când Alina Pogostkina, de o fragilitate desprinsă din basme, îşi lipeşte de trup vioara la fel de fragilă (dar de câte SoNoRităţi pline de forţă e în stare o astfel de vioară, numai maestra ei ştie cu adevărat), orice alt element devine secundar. Spaţiile se transformă în portative şi nimeni nu te mai întreabă dacă vrei să porneşti în călătorie - Alina, cu alura ei de prinţesă, te duce pur şi simplu acolo. Da, e adevărat, rafinamentul sporeşte pătrunderea notelor şi da, e adevărat, salonul aurit înlesneşte visarea, dar nimic nu se compară cu adevăratele pietre preţioase ale serii - instrumentele (întotdeauna simple, întotdeauna aparent nesofisticate...) şi cei care printr-o singură atingere le transformă în corpuri sonore absolute - cei cărora, în mod convenţional, le spunem muzicieni.

Le dăm noi această etichetă, le-o dă diploma sau maestrul care îi desăvârşeşte pe acest drum, îi numim cu toţii aşa şi credem că această calificare ne face mereu să ştim unde îi încadrăm şi de unde să îi luăm. Golindu-i astfel, într-o oarecare măsură, de splendida şi originala lor umanitate, ne aşteptăm să ni se arate mereu perfecţi şi răpiţi de farmecele inspiratoare ale Euterpei.

Surpriza vine poate atunci când ai şansa de a-i vedea necosmetizaţi de convenţiile scenei, nestresaţi de ceremonialul actului muzical oficial şi de a constata că rămân la fel de pasionaţi. Cine i-a văzut fie şi o singură dată pe artiştii care au participat la acest festival, nu cred că se poate îndoi de autenticitatea dedicării lor, însă nu pot să nu spun despre pasiunea totală a acestor artişti, totodată fermecaţi şi fermecători, pasiune care nu ţine cont nici de public, nici de loc, nici de oră.

David Cohen este, fără îndoială, una dintre cele mai vii figuri care au stat pe scena concertelor SoNoRo - nu trece nicio secundă fără ca trăirea lui plină de pasiune să nu capete şi o expresie fizică. Aceste izbucniri romantice care pe scenă îmi păreau grave şi melancolice, s-au dezvăluit sâmbătă seară cu tot ce au ele mai ludic şi mai "experimental". Aşadar, am descoperit că David Cohen, a cărui interpretare naşte atât de natural tristeţi lirice, ştie nu numai să zâmbească, ba chiar râde cu poftă şi îi face pe ceilalţi să râdă.

Violoncelul care trebuie să fi încordat toţi ascultătorii prezenţi pe 1 noiembrie 2009 la deschiderea festivalului, când a dat glas emoţionantelor vibraţii ale Trio-ului nr. 1 al lui Rachmaninov, a deschis întâlnirea de sâmbătă seară declanşând o porţie de râs sau măcar de zâmbete imposibil de reţinut. Pizzicato-urile sale ludice şi liniile histrionice ale arcuşului au dezvăluit tot ce este mai original şi mai puţin previzibil în violoncelist, asta dacă e să judecăm după prestaţia în general sobră de pe scenă.

Gazda îi face Alinei Pogostkina o prezentare aşa cum merită o adevărată zână a viorii. Solista se arată veselă, conştientă de farmecul ei, dar fără dorinţa de a-l impune conştiinţei celor care s-ar grăbi să se lase fascinaţi mai întâi de frumuseţea şi ţinuta ei. Viola charmeur-ului Răzvan Popovici, vioara delicatei Alina şi pianul ghiduşei şi totodată foarte serioasei Diana Ketler se unesc într-un senin tril marca Mozart şi sentimentul că ne pierdem undeva prin secolul al XVIII-lea devine din ce în ce mai acut. Stilata madame cu umerii goi dintr-un tablou cu rame aurite pare mai puţin inertă când începe Mozart, dar nici Madona pudică şi serafică nu rezistă tentaţiei unei calătorii prin teluricul mozartian. Chimia celor trei interpreţi are efectul scontat asupra audienţei - fiinţe vii sau pictate, suntem cu toţii reduşi sau, mai bine zis, "întinşi" la statutul de obedienţi ascultători în transă.

Cohen îşi prelungeşte dispoziţia glumeaţă într-o interpretare avant-première a fragmentului muzical care avea să răsune ziua următoare pe scena Ateneului - celebra Passacaglie a lui Händel într-o prelucrare a lui Johann Halvorsen. Îl însoţeşte în joc violonistul Daishin Kashimoto. Schimb de priviri zâmbitoare între cei doi şi competiţie a freneziei preţ de 6-7 minute.

O adevărată bijuterie de originalitate s-a dovedit a fi duo-ul Chen Chalevi (clarinet) şi Diana Ketler (pian). Cei doi au adaptat o piesă cu SoNoRităţi argentiniene a lui Astor Piazzolla - Bordello 1900 la instrumentele lor, deşi compoziţia a fost scrisă pentru flaut şi chitară. Diana Ketler bate în pian pentru a mima ritmul autentic al originalului. "Transcripţia" celor doi sună atât de plăcut încât ai crede că Piazzolla a compus Bordello special pentru ei doi, pentru pianul Dianei şi pentru clarinetul lui Chen Chalevi.

Alina Pogostkina revine surâzătoare în aceeaşi ţinută lejeră de seară, cu o vioară la fel de jucăuşă în mâinile ei. Împreună cu aceeaşi încântătoare pianistă, simţurile celor prezenţi sunt răsfăţate cu un oaspete care nu putea să lipsească dintr-o astfel de atmosferă de salon - Fritz Kreisler, cu ale sale Liebesleid şi Liebesfreud. Sonoro Cantabile, vinul creat de Preda Ailincăi, zâmbeşte cu obrajii săi roşii din paharele de clasă ale celor mai mulţi dintre oaspeţi, în timp ce Sonoro Vivace, fratele său geamăn şi alb, pare mai retras, dar până la final se dovedeşte a fi la fel de prezent.

Invitaţii muzicali de peste ocean(e) nu uită în ce zonă a Europei se află, aşa că îşi sensibilizează audienţa la final cu Czardas-ul lui Monti, o expresie exactă a tânguirii est-europene. Decorul perfect occidental nu e deranjat deloc, din contră, toţi pereţii vibrează alături de audienţa sensibilizată.

Într-un ambient ca acesta, care cucereşte atât prin supleţea muzicii, cât şi prin deliciul detaliului arhitectonic, te-ai fi aşteptat din clipă în clipă să apară elegantul domn Oscar Wilde. Să intre cu cizmele lui lăcuite şi cu crinul ofilit şi să o aştepte pe Diana Ketler să dea tonul unor armonii à la Chopin. Seducătorul dandy nu şi-a făcut apariţia, dar prezenţa unor muzicieni atât de diverşi prin stil şi personalitate ne-a purtat realmente de-a lungul câtorva secole de muzică şi stil în numai o oră.

O întâlnire neoficială cu cei care au contribuit, prin organizare sau prin participarea artistică, la Festivalul SoNoRo, nu este cu mult diferită de întâlnirile din cadrul concertelor desfăşurate pe scenă - aceeaşi plăcere a detaliului, aceeaşi străbatere a culorilor perfecţiunii şi mai ales, aceeaşi pasiune de a cânta. Pentru că, până la urmă, orice formă de comunicare cu unul dintre aceşti muzicieni este o ocazie nouă de a descoperi muzica din privirea celui de lângă tine sau muzica ce învăluie un centimetru de pahar de cristal. Asta doar dacă ştii să priveşti şi să asculţi ceea ce Răzvan Popovici şi invitaţii lui, aceşti inegalabili charmeurs, sunt dispuşi să dăruiască la modul absolut.

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Spacer Spacer