Contextul
În martie 1990 aveam treisprezece ani şi eram în Târgu-Mureş. 19 şi 20 martie îmi amintesc că au picat în timpul săptămânii, pentru că am pornit-o spre şcoală (eram în seria de după-amiază), iar acolo, după ce am stat cam o jumătate de oră în curtea şcolii, românii cu românii şi maghiarii cu maghiarii, s-a decis că nu se ţin ore şi ne-au trimis acasă. Eu unul m-am bucurat rău de tot, o dată pentru că mă lipseam de o zi de şcoală, iar următoarea zi era la fel de incertă, şi apoi pentru că de la ora 14.00 se dădea Îmblânzirea scorpiei la TV, preluată de la BBC, şi dacă mă grăbeam, o prindeam de la început. M-am grăbit, am prins-o, am savurat-o. Asta îmi amintesc pe de o parte.
Pe de altă parte, îmi mai amintesc că de atunci cu toţii am fost foarte atenţi când vorbeam despre români şi maghiari, că subiectul a rămas în continuare sensibil, ca o măsea cariată, limba maghiară şi limba română au fost pe rând arme, subiect de dispută, motive de ceartă, unelte numai bune de întrebuinţat în bătăliile electorale. În continuare, populaţia maghiară a sărbătorit ziua de 15 martie, ziua Ungariei, în continuare la 1 decembrie a ieşit toată lumea în stradă să vadă artificiile, după care a mers toată lumea în cetatea medievală, să mănânce mici, să bea bere sau vin şi să petreacă (români şi maghiari deopotrivă). Celebrele plăcuţe bilingve au devenit trilingve (acum scrie Târgu Mureş şi în limba germană) şi, prin urmare, nu le mai mânjeşte nimeni cu vopsea. Şi, în continuare, există şovini români şi şovini maghiari (nu poţi spune care sunt mai răi, pentru că, de fapt, sunt la fel), după cum există şi oameni care încearcă să treacă peste conflict şi să îşi înveţe şi copiii să facă la fel.
În acest context, aşadar, apare în luna octombrie 2009, spectacolul 20/20 (un titlu bine ales, că cifrele sunt cifre şi gata, românii le citesc în româneşte, maghiarii în ungureşte), jucat de cinci actori de limbă română, respectiv Virgil Aioanei, Rolando Matsangos, Carmen Florescu, Mădălina Ghiţescu, Cristina Toma, şi cinci actori de limbă maghiară, respectiv Tompa Klara, Berekmeri Katalin, Banyai Kelemen Barna, Korpos Andras, Aba Sebestyen.
Spectacolul...
Bine scris, textul se bazează pe umor şi pe joc pentru a ajunge la lucrurile serioase. Artistul vizual Maria Drăghici alătură supratitrării de pe ecranul suspendat din tavan, deasupra spaţiului de joc, foarte bine organizat, imagini cheie, care comentează ceea ce se întâmplă în scenă. Este nevoie de supratitrare, pentru că spectacolul se joacă în limbile română, maghiară, engleză şi (pe alocuri) franceză. Întreg Studioul Yorick este utilizat, actorii se mişcă liber între diversele spaţii create pentru diverse situaţii, se grupează, se despart, se regrupează, ca într-un puzzle uman. La o adică, imaginea de ansamblu pe care spectacolul doreşte să o obţină la final, acuitatea vizuală normală, este şi ea compusă din poveşti, unele cu mai multe personaje, altele doar într-un personaj.
Se porneşte de pe zoom maxim (prima scenă este una de conflict interetnic), pentru ca apoi să se lucreze la compunerea întregului, la ieşirea din zoom. Diversele scene conduse de firul roşu se sudează între ele mai mult sau mai puţin firesc, cele mai multe curg una din cealaltă, altele sunt pur şi simplu lipite, momente în care mecanismul merge pentru foarte scurt timp în gol. De altfel, spectacolul porneşte foarte greu, scena jocului cu mingea şi ţările este interminabilă, abia cam după vreo douăzeci de minute el reuşind să îşi găsească un ritm şi să se adune. După cele douăzeci de minute, fiecare dintre cei din scenă se acordează treptat cu sine însuşi / însăşi şi cu ceilalţi, iar mecanismul începe să funcţioneze exact în momentul în care e pe punctul să te piardă, cum ar veni, te agaţă din mers.
Dacă întreaga echipă de actori funcţionează foarte bine, cu mici crispări pe ici, pe colo, o menţiune specială i se cuvine actriţei Cristina Toma, care reuşeşte să comunice la fel de bine cu toţi partenerii de scenă. Până la urmă, un impact aparte îl are scena în care unul din personajele interpretate de actriţă, emigrat în Montreal, scrie o scrisoare familiei din Târgu Mureş (înţelegem că mama e româncă şi tatăl e maghiar) în patru limbi: română / maghiară (limbile Târgu-Mureşului) şi engleză / franceză (limbile Montrealului). Amănuntul care dă culoare acestei scene este acela că actriţa însăşi, Cristina Toma, s-a întors în Târgu-Mureş după o perioadă destul de lungă în care a trăit şi a jucat în Montreal, prin urmare, această scenă în sine devine foarte personală şi este, până la urmă scena care conţine cel mai mult adevăr şi cea mai mare emoţie din întreg spectacolul. Fără efortul de a fi hipercorectă, fără strădanii în plus, Cristinei Toma îi reuşeşte un moment plin de duioşie şi intensitate emoţională foarte elegant exprimate.
... şi ce reuşeşte el să facă
În primul rând, un spectacol de o asemenea factură năzuieşte spre găsirea unui echilibru. Ceea ce se întâmplă aici însă, se numeşte mai degrabă echilibristică. Impresia de mers pe sârmă se simte şi la nivel de poveste, şi la nivel de comunicare între actori. În plus, ceea ce se întâmplă în scenă nu prea reuşeşte să ajungă la mine, spectatorul din sală. Dacă sunt din Târgu Mureş, nu plec cu nimic mai bogat sau mai lămurit decât eram atunci când am intrat pe uşa teatrului, după cum nici nu sunt provocat în vreun fel să regândesc ceea ce (probabil) am trăit pe viu acum douăzeci de ani. Dacă sunt din altă parte, de exemplu din Bucureşti, Ploieşti, Dorohoi, Oraviţa sau Iaşi, nu am nici o revelaţie. Înţeleg, evident, că a existat un conflict, dar nu pot să pun degetul pe rană, nu pot să spun de unde a pornit şi de ce se agită toată lumea. Văd doar nişte actori în scenă, care mă fac să râd în patru limbi, două dintre ele de circulaţie internaţională, dar nu reuşesc să mă convingă că ei de fapt vorbesc despre lucruri grave, iar asta nu neapărat din vina lor. Fără îndoială că spectacolul de faţă a fost făcut de o echipă curajoasă, care şi-a asumat anumite riscuri, dar care nu a reuşit să găsească echilibrul de care vorbeam mai sus. Şi atunci se ridică întrebarea: care e scopul lui, de fapt?
P.S.: Explicaţia fotografiei de mai jos: În zilele de 19 şi 20 martie, Hotelul Grand din Târgu Mureş a devenit locul cu cea mai bună perspectivă asupra conflictului care se declanşase în stradă. Reporterii străini au văzut, filmat şi fotografiat tot ce se putea din acest loc. Evident, de acolo s-a văzut imaginea de ansamblu. Rămân părţile care compun acest ansamblu, rămân ştirile eronate nedezminţite, rămân în continuare multe semne de întrebare. De aceea, toţi cei care aţi văzut sau veţi vedea spectacolul, sunteţi invitaţi să vă scrieţi părerea mai jos, la comentarii. Adică să exersaţi un 20/20 oftalmologic...
Yorick Studio, Târgu Mureş
Textul şi regia: Gianina Cărbunariu
Artist vizual: Maria Drăghici
Traducător şi asistent dramaturgie: Boros Kinga
Actori: Virgil Aioanei, Banyai Kelemen Barna, Berekmeri Katus, Carmen Florescu, Mădălina Ghiţescu, Korpos Andras, Rolando Matsnagos, Sebestyen Aba, Cristina Toma, Tompa Klara.