Cu rucsacul de prejudecăţi în spate - 20/20

Cu cinci actori români din Bucureşti şi cinci - maghiari, Gianina Cărbunariu a scris şi regizat, la Studio Yorick din Tîrgu Mureş, spectacolul 20/20. La 20 de ani de la evenimentele (confruntări interetnice) din 20 martie 1990.

Andreea Tompa: De ce tocmai aşa-numitele evenimente din martie 1990 de la Tîrgu Mureş te-au preocupat? În ultimii 20 de ani, au fost atîtea "evenimente" în România.
Geanina Cărbunariu: În Stop the Tempo şi mady-baby.edu, pe care le-am făcut în primii ani de după terminarea facultăţii de Regie, temele cele mai importante erau legate de prezent, de perioada de tranziţie românească, pe care generaţia mea a simţit-o din plin. Şi în spectacolul 20/20, miza rămîne cea a prezentului, adică unde am ajuns după 20 de ani. Noi nu ne-am propus să facem o reconstituire istorică, ci să vedem felul în care anii '90 şi evenimentele din acea perioadă au rămas în memoria oamenilor. E mai mult un spectacol despre memorie, despre felul în care ea selectează, transformă, blurează lucrurile, conectează evenimente aparent nelegate între ele, se contrazice, deformează, se minte, ezită, decupează etc.

Pe de altă parte, ceea ce s-a întîmplat în martie 1990 la Tîrgu Mureş (ca şi mineriadele din Bucureşti) e un eveniment care nu a avut parte de discuţii publice, aşa cum ar fi fost necesar. Tăcerea sau ignorarea acestor momente cred că are legătură cu multe alte evenimente din România ultimelor decenii. E adevărat, au fost multe alte evenimente în România şi sînt şi acum, iar senzaţia mea, de multe ori, e că nu sînt analizate, ci tocate ca într-un malaxor din care nu rămîne decît multă confuzie.

A.T.: Erai copil în timpul evenimentelor din martie, nu?
G.C.: Da, aveam 12 ani. Alegerea acestui moment, pentru mine, e o alegere personală: la 12 ani, imediat după revoluţie, mă uitam fascinată la televizor. Pînă în 1989, aveam două ore de televiziune pe zi şi zece minute de desene animate pe săptămînă. În 1990, dintr-o dată desenele animate au început să mă intereseze mult mai puţin decît spectacolul străzii, pe care-l priveam "prin" televizor (eu nu sînt născută la Bucureşti, la acea vreme eram în Piatra Neamţ). Nu cred că înţelegeam foarte multe din ceea ce vedeam, dar au fost imagini care mi-au rămas în memorie: imaginile din decembrie de la Timişoara şi Bucureşti, procesul şi omorîrea soţilor Ceauşescu, conflictul din martie de la Tîrgu Mureş, Piaţa Universităţii, mineriadele, devastarea sediilor partidelor istorice etc. "Martie Tîrgu Mureş" a fost unul dintre momentele în care, dincolo de curiozitatea cu care priveam, am început să am dubii în ceea ce priveşte "autoritatea" televiziunii (toţi credeam că, în sfîrşit, e liberă...): la distanţă de cîteva zile, TVR-ul dădea informaţii absolut contradictorii despre aceeaşi imagine (şi televiziunile occidentale au oferit informaţii la fel de contradictorii). În plus, limbajul de lemn, pe care toată lumea îl demoniza, începea să fie folosit într-un context nou şi pînă şi eu, la cei 12 ani ai mei, intuiam că ceva nu e tocmai în regulă.

Pentru că acele imagini mi-au rămas, am vrut să întîlnesc oameni care au trăit acea perioadă şi să aflu dacă şi cum îşi amintesc acele momente şi cum le situează în contextul epocii comuniste de dinainte şi al tranziţiei de după. Spus foarte pe scurt, pentru mine, momentul de atunci e strîns legat de ceea ce s-a întîmplat în timpul regimului comunist, este reprezentativ pentru anii '90 şi pentru felul tulbure în care societatea încerca să se reorganizeze, şi a avut şi are consecinţe pentru ceea ce trăim acum.

A.T.: Cum ţi-a venit această idee şi posibilitatea de a o face?
G.C.: Am mai multe proiecte legate de anii '90 sau, mai bine zis, proiecte prin care încerc să privesc din prezent evenimente din ultimii 20-30 de ani, poate şi pentru că mă interesează ce s-a întîmplat cu generaţia părinţilor mei, poate şi pentru că încerc să-i înţeleg mai bine şi să-i judec mai puţin.

Managerul teatrului independent Studio Yorick m-a invitat să lucrez la Tîrgu Mureş, cu actori maghiari, să fac un spectacol pe un text al meu. Mi s-a părut o ocazie bună să înţeleg anumite lucruri la faţa locului şi să fac un proiect cu actorii implicaţi în proces, să creăm împreună şi nu să vin şi să mai fac un spectacol. Nu lucrez multe spectacole pe an, de aceea, încerc ca, atunci cînd o fac, să am şi altă motivaţie decît cea artistică, să cunosc oameni şi să aflu lucruri despre care ştiu prea puţin.

I-am propus lui Aba această temă, acest tip de proces şi am stabilit să formăm o echipă mixtă: actorii cu care eu am lucrat încă de cînd eram studentă la Bucureşti şi actori maghiari din Tîrgu Mureş.

A.T.: Cît ştie un regizor tînăr, român, bucureştean despre ungurii din Transilvania? Ce experienţă are cu ei? Cît a călătorit în Transilvania?
G.C.: Am rude în Transilvania care au prieteni de familie maghiari, însă e adevărat că relaţiile mele cu ungurii de acolo au fost de suprafaţă. Aveam cunoştinţe, însă nu am avut prieteni unguri "de-o viaţă", fiindcă nu sînt unguri la Piatra-Neamţ. Am călătorit, însă nu am locuit în Transilvania, deci nu am avut experienţe mai profunde. Pe de altă parte, experienţa mea e deformată şi de profesie, cunosc trupele de teatru maghiare din Cluj şi Sfîntu Gheorghe, sînt trupe foarte respectate în mediul teatral românesc.

A.T.: Crezi că e firesc ca românii din Ardeal - cu excepţia unora - să nu vorbească ungureşte?
G.C.: Nu cred că e util pentru românii din Transilvania să nu ştie ungureşte, după cum nu cred că e util pentru maghiarii din Transilvania să nu ştie româneşte. Cînd spun util, mă gîndesc, pur şi simplu, la viaţa lor de zi cu zi. De aceea, mi se pare şi că nu e firesc, pe mine m-a mirat din momentul în care am ajuns în oraş şi continuă să mă mire. Asta este o zonă în care se vorbesc cele două limbi, înainte de a pleca saşii se vorbeau trei limbi. Faptul că există aceste două limbi mi se pare un avantaj, şi nu o problemă. E un avantaj pe care oamenii normali l-au simţit mai demult, fără să li se predea lecţii frumoase despre multiculturalitate. Pe de altă parte, de-a lungul istoriei, au existat, pe rînd, perioade de asimilare forţată românească şi de maghiarizare forţată. Tot ceea ce e forţat mi se pare ineficient şi stîrneşte reacţii violente, martie '90 e un exemplu în acest sens, pentru că el vine după zeci de ani de asimilare forţată, după politica naţionalistă aberantă a lui Ceauşescu. Ce s-a întîmplat după '90 nu este, însă, un exemplu mai bun: două comunităţi care au trăit separat, ignorîndu-se cu graţie. Există şi excepţii, am aflat de ele din discuţiile cu publicul de după spectacol.

În spectacol, cele două limbi sînt foarte importante, însă am încercat să "depăşesc" această dualitate şi să provoc alte paliere. De exemplu, există un actor maghiar care spune un monolog al cărui personaj este român, un personaj care-şi asumă "perspectiva românească".

Actorii din Bucureşti nu vorbesc maghiara, dar asta pentru că am vrut ca spectacolul să fie creat astfel, cu oameni care vin din afară şi au o privire din afară - şi aici mă includ şi pe mine. Dar, ca să răspund foarte onest la întrebarea ta, încerc să mă gîndesc la varianta în care actorii români ar fi fost din Tîrgu Mureş şi e adevărat, cred că nu aş fi găsit foarte mulţi care să poată vorbi maghiara.

Pe de altă parte, dacă asta se întîmplă, adică românii din Tîrgu Mureş nu ştiu maghiara şi maghiarii din Tîrgu Mureş nu ştiu româna (am întîlnit şi cazul invers), ambele comunităţi ar trebui să-şi pună întrebări. Dar există o actriţă în spectacol, Cristina Toma, care e româncă (e adevărat, are un bunic maghiar) şi vorbeşte ungureşte în toate cele trei scene în care joacă. E născută la Tîrgu Mureş, însă a plecat de foarte mult timp din oraş, a lucrat în Canada şi la Bucureşti.

A.T.: Ce crezi, de ce nu s-a făcut în România nici un spectacol despre relaţia româno-maghiară? Nici românii, dar nici ungurii (în teatrele respective) nu s-au apucat de aşa ceva. Nici filme nu sînt, nici literatură prea multă. Parcă ar fi un tabu.
G.C.: Pentru că teatrele "fac teatru" şi nu prea sînt interesate de publicul căruia i se adresează şi de contextul în care lucrează. Poate şi fiindcă pentru un asemenea proiect e nevoie de un interes real, care să vină din ambele părţi şi să vină spontan. Altfel, e doar un exemplu de "multiculturalitate forţată". Eu nu am vrut să fac un spectacol despre minorităţi etnice. Etnia nu mi se pare singurul criteriu pentru a fi parte a unei minorităţi. Sînt şi alte criterii, unele dintre ele fiind: artist tînăr independent - şi asta e o minoritate.

N-aş fi putut face acest spectacol la un teatru de stat, nici românesc, nici maghiar. Am avut nevoie de o echipă care vrea să se arunce în tema asta, cu toate riscurile, mă refer, mai degrabă, la riscurile personale: confruntarea cu un alt fel de a privi lucrurile. Am remarcat în timpul documentării comentarii de genul: "Aveţi curaj să vorbiţi despre asta" sau "De ce veniţi voi de la Bucureşti ca să faceţi asta. ce vreţi, de fapt?". Ştiam că e o temă tabu, pentru că oamenii nu au vorbit între ei despre asta în anii care au urmat, dar nu mi s-a părut un act de curaj să vorbim acum, după 20 de ani, ci un gest de intrare în normalitate. Cît despre motivaţia noastră de a veni de la Bucureşti, am spus şi mai sus, e un moment care, în micro, vorbeşte despre întreaga societate românească din acea perioadă şi de după, deci e normal să ne intereseze pe mai mulţi.

A.T.: Întorcîndu-ne la spectacolul vostru, tu cum vezi, după acest spectacol, că se comunică între români şi maghiari?
G.C.: Relaţiile culturale, ca orice relaţii, se construiesc cu multă muncă, răbdare, curiozitate. O să spun un clişeu, dar chiar depinde de oameni. Dacă se rămîne la nivel declarativ, relaţia e ratată din start. Dacă relaţia e doar în termenii ăştia: hai să ne împrietenim cu maghiarii sau cu românii, nu e rău, dar nu e de-ajuns. Eu am vrut să lucrez cu aceşti actori pe care i-am văzut jucînd şi mi-au plăcut foarte mult, cu dramaturgul Kinga Boros, cu care am avut discuţii foarte incitante înainte de a începe efectiv proiectul, cu acest teatru independent care trece prin aceleaşi probleme prin care trec şi eu, ca artist independent în Bucureşti, deci am avut o imagine foarte clară a "relaţiei culturale" în care urma să investesc.

A.T.: Martie '90 se poate repeta?
G.C.: Din păcate, orice se poate repeta, nu învăţăm mare lucru din greşeli, asta se vede, după 20 de ani, în toată societatea românească. Sigur, de fiecare dată există un context nou. Dar cred că aici e treaba oamenilor din acest oraş, să-şi rezolve slăbiciunile pentru a nu mai putea fi manipulate pe viitor.

A.T.: Care sînt temele pe care ai lucrat şi lucrezi acum în genul documentar?
G.C.: Pentru spectacolul mady-baby.edu, m-am documentat pe tema emigraţiei. Pentru siguranţă, am făcut interviuri, în paralel, în căminele studenţeşti din Bucureşti şi în campusul german Olympia din München, pe tema spaţiului de cămin văzut ca spaţiu de tranzit şi ca spaţiu pe care-l împarţi cu celălalt (ceilalţi). În iulie şi noiembrie, am făcut interviuri în Germania cu saşi şi şvabi care au emigrat din România în timpul regimului comunist - unii au fugit, alţii au fost vînduţi statului german, alţii au plătit în plus sume enorme anumitor "intermediari" ai Securităţii pentru a obţine un paşaport cu viză de RFG. Aceste interviuri din Germania au fost extrem de interesante pentru mine, pentru că poveştile de viaţă acoperă o perioadă mai mare, care începe cu perioada interbelică, anii '40 şi '50 - marcaţi de deportările din Rusia şi Bărăgan -, apoi anii '60 şi '70, anii '80 - cei mai duri. M-a interesat şi ce s-a întîmplat cu cei ajunşi în Germania şi cum a evoluat destinul lor şi al comunităţii din care făceau parte în România, felul în care se raportează acum la spaţiul din care au trebuit să plece în perioada comunistă. Aceste poveşti de viaţă sînt de multe ori suprarealiste. M-a interesat, fiindcă în România nu s-a prea discutat despre condiţiile în care etnicii germani au plecat din ţară înainte de '89, există foarte puţine mărturii, din cauză că oamenii nu mai vor să vorbească, unul dintre motivele invocate fiind acela că "intermediarii" de ieri sînt oamenii de afaceri prosperi de astăzi. Pe de altă parte, plecarea a fost şi ea un eveniment traumatic, pentru că cei care au plătit Securităţii sume de 20.000 de mărci germane au ajuns în Germania cu datorii, iar proprietăţile lor din România au fost siliţi să le vîndă mult sub preţul pieţii, însă le-au vîndut şi acum şansele de a le recupera sînt minime.

Pentru mine, documentarea e o parte a procesului, mă interesează această tensiune între ficţiune şi realitate. La Tîrgu Mureş, am făcut o listă cu oameni pe care colegii maghiari îi ştiau (şi români, şi maghiari), apoi Cristina Toma a venit şi ea cu o listă, pe urmă am mers din om în om (pe fiecare persoană intervievată am rugat-o să ne recomande alte persoane), apoi am folosit hazardul: oameni cunoscuţi întîmplător. Am vorbit cu personalităţi ale oraşului din anii '90 şi de acum, cu oameni care au participat direct la conflictul de pe stradă, cu oameni care nu au participat direct, dar au amintiri din acea vreme, precum şi cu tineri care nici nu erau născuţi în 1990. Am stat două luni la Mureş şi am încercat să interacţionez cît mai mult cu acest oraş şi cu oamenii din el.

A.T.: În spectacolul vostru, nu apare nici un discurs şovin din nici o parte, deşi acest discurs există în ţară. De ce aţi luat această decizie?
G.C.: Tocmai pentru că discursurile extremiste există din plin, şi de o parte, şi de alta. E de ajuns să intri pe forumuri pe internet. Am documentat şi asta. Ce mă lasă rece la genul ăsta de discursuri este faptul că sînt paralele, într-un limbaj penibil şi obsesiv, cu "Ba pe-a mă-tii", "Eu am fost primul aici", "Voi ne-aţi luat Ardealul" sau "Voi vreţi să ni-l luaţi".

Pe de altă parte, în interviuri, oamenii îşi arată imaginea pe care doresc s-o arate despre ei, şi-o creează. Pe forumuri, toată lumea e anonimă. La interviuri nu e aşa. Sigur că există discursuri şovine şi la cei intervievaţi, însă ele sînt cosmetizate, ambiguizate etc., la fel ca şi în relaţiile dintre ei în viaţă. Mă interesează, mai degrabă, acest tip de "dezvăluire" decît înjurăturile. Există scene în spectacol în care suspiciunea faţă de celălalt e trădată prin tăcere, privire sau gest.

Din ceea ce am văzut la interviuri, a existat şi există şi o ipocrizie a relaţiilor. Uneori e perfect explicabilă, această ipocrizie vine tocmai din dorinţa de a nu strica o relaţie de prietenie, de a merge mai departe, după un eveniment dureros pentru ambele părţi. Totuşi, dacă există un timp al tăcerii, există şi un timp al discuţiei, în care putem ironiza ipocrizia noastră şi putem, poate, şi să vorbim pe bune.

De aceea, un moment important al spectacolului nostru este partea a doua: discuţiile cu publicul. În timpul spectacolului, spectatorii stau sus, pe gradene, deasupra actorilor, în jurul lor, se pot privi unii pe alţii, români şi maghiari (ceea ce se şi întîmplă de fiecare dată). Ideea acestui tip de spaţiu mi-a venit văzînd anumite fotografii din martie cu oamenii (români şi unguri) care se uitau de la ferestrele blocurilor, de pe terasa Hotelului Grand, în jos, la bătaia dintre românii şi ungurii din piaţă. Am reluat această situaţie, astfel încît acum îşi pot vedea reacţiile, uneori ele coincid, alteori nu. Discuţiile din partea a doua sînt importante, fiindcă atunci pot povesti, se pot completa, se pot contrazice, aceşti oameni, care au privit atunci sau au fost jos, în piaţă, pot să interacţioneze şi altfel.

A.T.: Unii spectatori probabil doresc să afle "adevărul despre 20 martie" în spectacolul vostru. Voi refuzaţi să le oferiţi acest adevăr. De ce? Pentru că nu v-aţi propus să-l găsiţi? Sau pentru că nu credeţi în existenţa lui? Sau pentru e imposibil "să faci dreptate"?
G.C.: Eu, personal, nu cred într-un singur adevăr şi într-o singură realitate, dar cred că asta e o consecinţă a contextului în care am trăit. Nu mă aşteptam să găsesc adevărul acolo, nici măcar mai multe adevăruri, ci poveşti, o memorie care lucrează încă, prelucrează încă evenimentul, îl transmite generaţiilor viitoare, uneori eronat, inducînd mai mult conflict decît încercînd să-l aplaneze. Oamenii mor şi lasă aceste poveşti, prelucrate în amintire de copiii şi nepoţii lor. Noi încă avem acces la aceste istorii orale, ăsta e un avantaj, putem să ne conectăm la istoria recentă, la o istorie recentă a perspectivelor personale.

Principiul după care funcţionează fiecare scenă din spectacol şi înlănţuirea lor este: "Da, e adevărat, de aceea nu, nu e adevărat". Am creditat toţi martorii. În aceeaşi măsură în care i-am "discreditat" pe toţi. Dreptate nu ne-am propus să facem, iar cine aşteaptă asta de la un spectacol probabil e naiv. Adevărul pe care l-am aflat noi, dacă există vreunul, e acela că oamenii au evitat să vorbească despre asta, evită încă. Nu înseamnă că noi am relansat acest dialog, asta cere timp şi multe alte iniţiative. Dar am încercat să creăm un context în care măcar cîţiva dintre ei s-o poată face.

A.T.: În timpul repetiţiilor, cît de "cinstiţi" aţi fost unii cu ceilalţi - prejudecăţile voastre personale au ieşit la suprafaţă? Spectacolul a fost şi pentru voi un fel de a sta de vorbă cu prejudecăţile personale?
G.C.: Tocmai de aceea am vrut să am actori din Bucureşti. Există prejudecăţi ale românilor netransilvăneni legate şi de românii, şi de maghiarii din Transilvania. După cum există prejudecăţile ardelenilor faţă de Regat, faţă de Moldova şi Oltenia. După cum există prejudecăţi ale maghiarilor transilvăneni faţă de ungurii din Ungaria. Şi ale ungurilor din Ungaria faţă de ungurii din Ardeal. După cum există prejudecăţi faţă de ţigani, şi în Ardeal, şi în Regat.

Am vrut să deschid discuţia, nu s-o închid în prejudecăţile legate de români şi maghiari. Să deschid discuţia şi, în felul acesta, s-o adîncesc, nu s-o minimalizez. În perioada în care am făcut documentarea, am avut multe discuţii între noi, am lansat teme, am încercat să provoc acest dialog şi să mă las provocată. Unele dintre aceste discuţii nu au fost deloc politicoase, dimpotrivă. Nu am vrut să fac un spectacol în care toată lumea e prietenă şi de acord, nu am vrut să nivelez "asperităţile". Toţi avem prejudecăţi şi e normal să le avem. Mă enervează doar aroganţa cu care, uneori, ne apărăm prejudecăţile astea ca pe nişte adevăruri absolute şi nu sîntem în stare să avem un dialog onest, chiar cu rucsacul ăsta de prejudecăţi în spate. Nu cred că prejudecăţile se pot schimba peste noapte, de aceea, nu cred că cei care au venit cu prejudecăţi la repetiţii s-au întors seara acasă fără ele. Dar sînt sigură că, dacă au reuşit să folosească aceste prejudecăţi, să le pună faţă-n faţă cu prejudecăţile celuilalt şi, în felul ăsta, să aibă o distanţă ironică, tot e ceva.

A.T.: Am înţeles că spectacolul nu se prea joacă - nu sînt sponsori, nu vrea nici oraşul, nu-l vrea nimeni. Aceasta se întîmplă pentru că Studio Yorick e un teatru independent şi are o viaţă grea sau din cauză că e vorba despre un spectacol provocator, polemic, care atinge nervi şi tabuuri?
G.C.: Spectacolul a fost finanţat, prin concurs, de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Finanţarea a fost foarte mică, a trebuit ca eu (prin dramAcum) şi Aba să investim în acest spectacol pentru ca actorii să fie plătiţi, cu o sumă modestă, dar să fie plătiţi. Au existat nişte bani, extrem de puţini, pe care Aba i-a obţinut de la primăria din Tîrgu Mureş. Deşi am crezut că ne vor ajunge bani pentru zece spectacole, din cauza unor cheltuieli neaşteptate de producţie (am pornit cu opt actori şi eu am hotărît, în timpul documentării, că este absolut important să invit încă doi), au rămas bani doar pentru cinci spectacole.

Mi-am dorit ca spectacolul să provoace discuţii publice, să aducă acest tabu în faţa publicului. Cred că am reuşit, din acest punct de vedere, pentru că sălile au fost pline, din păcate, a trebuit să trimitem foarte mulţi spectatori acasă - totuşi, asta arată că există un interes. Nu cred că spectacolul nu-şi găseşte finanţare pentru distribuţie din cauză că ar fi un spectacol "care deranjează" (cel puţin, nu am sesizat asta). Noi nici nu ne-am propus să fie un spectacol care să provoace de dragul provocării, dar da, ne-am propus un spectacol care să lanseze un dialog deschis, polemic, despre o temă tabu a oraşului Tîrgu Mureş, la 20 de ani după 20 martie. Situaţia pe care o observ eu, în ceea ce priveşte soarta spectacolului, e mai dramatică decît atît: finanţările care vin de la stat sau de la sponsori vizează sectorul entertainment, adică mai bine se adună românii şi maghiarii la bere, mici şi gulaş - şi astfel, toată lumea mănîncă "separat, dar împreună" şi, în plus, există şi profit, "separat, dar împreună". La nivelul deciziilor pentru finanţare din Tîrgu Mureş, etnia chiar nu contează, atitudinea e aceeaşi. Din acest punct de vedere, sîntem într-o nouă fază a "comunicării interetnice", stînd sub semnul banului. Şi de aceea spun că minorităţile se identifică nu doar din punctul de vedere al etniei. Teatrul Yorick e unul independent şi, ca multe alte companii independente, o duce greu, fiindcă nu există decît AFCN, la care poţi aplica, primăriile nu sînt interesate de aceste proiecte culturale, deşi e datoria lor să fie. Vom încerca să jucăm în continuare, însă am senzaţia că am început un dialog cu un public care vrea să se întîlnească şi că acest dialog e întrerupt, nu printr-o cenzură politică, ci din cauza unei cenzuri economice şi a indiferenţei, la fel de nocive.

A.T.: Pare o întrebare naivă: de ce crezi că acest proiect s-a putut realiza doar într-un teatru independent? Pe toată harta teatrală românească nu există un teatru de repertoriu destul de curajos să adopte un asemenea proiect?
G.C.: Dacă s-ar fi făcut la Tîrgu Mureş, teatrul de stat de acolo este Teatrul Naţional, cu cele două secţii, română şi maghiară. Eu am vrut, din motivele pe care le-am spus mai sus, ca actorii români să fie din Bucureşti, actori cu care am mai lucrat şi care cunosc felul meu de a lucra la un asemenea proiect. Nu cred că Teatrul Naţional, nici secţia română, nici cea maghiară, ar fi acceptat să vin cu echipa mea de actori din Bucureşti. Dacă s-ar fi făcut în Bucureşti, nici un teatru nu ar fi acceptat să vin cu zece colaboratori, dintre care cinci nici măcar nu locuiesc aici. În plus, e greu ca directorii de teatre să accepte să se arunce într-o asemenea aventură, în care nu le prezinţi un text înainte. Nici tema nu cred că i-ar fi interesat pe cei din Bucureşti. Nu ştiu dacă tema i-a interesat chiar şi pe cei de la Naţionalul din Tîrgu Mureş, din moment ce, de 20 de ani, nimeni nu a propus-o.


Interviu realizat pentru revista budapestană Színház