Cine-a furat Ardealul (?) - 20/20

Fără îndoială, 20/20, spectacolul Gianinei Cărbunariu de la Studio Yorick (Tîrgu Mureş), e teatraliceşte excelent. Actorii - cinci maghiari (de la Naţionalul local), cinci români (dintre care patru sînt colaboratori constanţi ai regizoarei-dramaturg) sînt remarcabili prin versatilitate şi maturitate a jocului, structura caleidoscopică a piesei (accentuată de alternanţa limbilor), pe care Cărbunariu o experimentează ca atare pentru prima dată, e perfect pusă în valoare. Dar spectacolul abordează, în premieră, un subiect foarte sensibil etnic, etic, ideologic: conflictul româno-maghiar de la Tîrgu Mureş, din 20 martie 1990.

Spectacolul e un declanşator - pentru o armă fără amortizare - de reacţii intelectuale şi umorale, culturale şi naţionale. Iar Gianina Cărbunariu e printre puţinii artişti români de teatru care poate şi vrea să apese butoanele subiectelor touchy ale României de azi.

Ce trebuie ştiut despre 20/20:

1. "Martie negru" e un subiect tabu în spaţiul public tîrgumureşean, "rezolvarea" incompatibilităţilor etnice venind dintr-un (vorba unui comentator de la Vox Publica) gentlemen disagreement: o statuie românii, o statuie ungurii. Primii ies la înaintare cu un general susţinător al naţional-comunismului, ceilalţi îl bagă în faţă pe un scriitor nici genial, nici prost, dar colaborator declarat al poliţiei politice. Motiv pentru care 20/20 este prima tentativă de articulare într-un discurs artistic a experienţei comunitare de atunci.
2. Spectacolul nu e o reconstituire şi nici o încercare de a afla ce s-a întîmplat "cu adevărat" pe 20 martie, ci o expediţie pe urmele lăsate de acele evenimente în memoria tîrgumureşenilor de acum. Textul e rezultatul interviurilor cu zeci de subiecţi şi a fost dezvoltat împreună cu actorii.
3. Motivul pentru care, cu excepţia Cristinei Toma (originară din Tîrgu Mureş, cu facultate făcută aici şi roluri jucate la Naţionalul din oraş), actorii români sînt din Bucureşti nu spune absolut nimic despre dorinţa actorilor tîrgumureşeni de implicare sau absenţa acesteia. Pur şi simplu, e vorba despre preferinţa Gianinei Cărbunariu de a lucra cu echipa ei, mai ales că este primul spectacol pe care-l face în afara Bucureştiului.
4. 20/20 reprezintă (pe lîngă un joc de-a 20 de ani de la 20 martie) definiţia oftalmologică a acuităţii vizuale perfecte, iar referinţe la acest lucru se fac de multiple ori, în ilustraţia video-grafică a Mariei Drăghici.
5. Spaţiul Studioului Yorick (condus de Sebestyén Aba şi născut în urma aceluiaşi gentlemen disagreement, la parterul / subsolul Teatrului 74, de limbă română) este absolut minunat şi folosit in extenso - cu actorii înconjuraţi de spectatorii aflaţi la înălţime.

Ceea ce urmează nu e o cronică, ci un exerciţiu riscant, inspirat tocmai de ideea spectacolului şi de discuţii - nu doar dezbaterea ce a continuat reprezentaţia, ci şi dialogurile, inevitabile, de după: pe de o parte, ce-ar putea vedea un maghiar în 20/20, pe de altă parte, ce vede o româncă. N-am ce face, viziunea maghiară e mai scurtă...

Perspectiva maghiară:

#"Martie negru" e un moment care a marcat comunitatea maghiară din România şi oameni care nu s-ar fi gîndit niciodată să emigreze înainte de 1990 ori au plecat ei înşişi, ori şi-au trimis copiii la studii în Ungaria, în America sau oriunde altundeva. Pentru că cei care au plecat erau mai ales tineri, comunitatea maghiară a Tîrgu Mureşului a început să-şi piardă continuitatea, au slăbit legăturile dintre generaţii, transmiterea unei tradiţii a fost tot mai dificilă. Iar această tradiţie nu priveşte atît de mult carnetele din piele de cîine (cu titluri nobiliare), cît o cultură care a reuşit să supravieţuiască naţionalismului românesc comunist şi riscă să fie înfrîntă de democraţia însăşi.

# E vorba, înainte de toate, de o tăcere adîncă asupra a ceea ce s-a întîmplat, asupra faptului că românii i-au bătut pe maghiari (pentru că i-au bătut). Nu pacea interetnică s-a instalat, ci resemnarea - un tip de comunicare tolerantă bazată pe nondialog, pe un fel de acceptare a bizareriilor (întreaga scenă a vizitei vecinilor români la ziua lui Sárika se bazează pe această acceptare unilaterală a codurilor: ei intră fără să sesizeze că invitaţia e doar convenţională, aduc cadouri inacceptabile în genul de relaţie pe care-l au cu simplii colocatari - pijamale şi păhărele de ocazie). Clişee etnice sau poate nu: românii sînt mai prietenoşi, ungurii au o structură sofisticată de coduri şi convenţii relaţionale, şi în spatele nici uneia dintre atitudini nu ştii ce se ascunde cu adevărat (cum ar fi, temători că Ardealul va fi retrocedat Ungariei, vecinii lui Sárika speră la referinţe bune din partea acesteia).

# Într-adevăr, tema limbii în care vorbesc ungurii între ei atunci cînd de faţă e şi un nevorbitor de maghiară e foarte delicată. Ultima scenă din 20/20 vorbeşte despre încercările unor adolescente de a afla cîte ceva despre 20 martie 1990 şi despre tentativele de a depăşi, în comunicare, diferenţele de limbă. E ceva adînc întipărit în mentalul ungurilor epocii 20 martie care-i face să apeleze la engleză. Ceea ce are sau nu o importanţă - însă probabil că marele cîştig al maghiarilor din Ardeal e posibilitatea de a alege: acum nu mai e nevoie să ştii bine româneşte ca să ai o şansă în propria profesie. Problema e cine-ar fi pregătit pentru această alegere.

# Sigur că 20/20 nu spune nimic nou (despre cine, ce, de ce şi ce s-a ales de lumea tîrgumureşeană după), dar spune acest nimic nou într-o formă pe care nimeni nu a mai folosit-o pînă acum - nu e doar prima reprezentare artistică a conflictului interetnic, dar să ne gîndim de cîte ori (dincolo de diferenţele de şcoală teatrală) au actorii maghiari posibilitatea de a-şi performa explicit propria etnicitate.

Perspectiva românească:

# În materie de relaţii lingvistice, lucrurile stau aşa: ungurii le spun românilor că maghiara e foarte grea (inclusiv de învăţat), iar românii nu le spun niciodată ungurilor că vorbesc prost româneşte. De ce nu? Unul dintre răspunsuri ar fi pentru că nici românii nu consideră uşor de învăţat limba asta cu minim cuvinte la fiecare sens (orăşenesc-citadin-urban, budă-toaletă-privată-WC...; chiar şi pentru "ungur" există trei cuvinte), cu trei genuri şi timpuri continue. Ceea ce se vede în faptul că Sebestyén Aba nu are nici o şansă să treacă drept român în scena în care el asta joacă. Lucru care nu văd de ce ar deranja pe cineva.

# Conflictul interetnic de acum 20 de ani e un eveniment istoric. Iar istoria e un condiment cu mare potenţial indigest atunci cînd e presărată în ciorba prezentului / viitorului.

Scena centrală din 20/20 e o reuniune la aniversarea unguroaicei Sárika, la care se strîng două cupluri de români (vecini), doi actori de la Budapesta (femeia are un nume imposibil de pronunţat pentru un aparat fonic format în română - Gyöngyvér), fratele şi cumnata jumate româncă, jumate unguroaică. Nu există nici o limbă de comunicare directă. Românii sînt "emblematici": unii sînt moldoveni şi-i cheamă Amăriei, ceilalţi sînt olteni şi se numesc Gafău; cu toţii au ajuns la Mureş odată cu deschiderea combinatului, încercînd, cum ar fi, să scape de buda din curte de acasă. Şi aşa se iţeşte coada trecutului: fiindcă, dacă începi să spui că românii sînt venetici la Tîrgu Mureş şi, oricum, sînt urbanizaţi tîrziu, s-ar putea ca dinapoia acestei afirmaţii să se ridice umbra Imperiului şi a vremurilor cînd românilor le erau multe interzise. Nu numai accesul la funcţii, ranguri, meserii şi profesii liberale (şi urbane), dar şi să-şi boteze copiii cu nume româneşti. Pînă să apară combinatele comuniste, Transilvania unită cu România a văzut migraţia socială a profesorilor, a militarilor, a funcţionarilor publici (categorii de intermediere a unei culturi statale). Să zicem că istoria e complexă şi are multe aspecte, concurîndu-se întru reprezentare artistică. Iar cînd se iau la bătaie fantomele trecutului, toate ţipă la fel de tare, transpartinic şi interetnic.

# Ziceam de muncitori, deci să ne ocupăm de muncă. În şapte cazuri (adică nu multe, 20/20 e un spectacol complex de două ore şi un sfert) aflăm ce ocupaţii au personajele în cauză. Avem, deci: un cuplu de medici maghiari, salvaţi de la linşaj de doi străini veniţi cu ajutoare, doi muncitori români (unul e bănuit a fi bătut unguri în piaţă) şi soţia unuia dintre ei, educatoare, o preoteasă româncă (venită, şi ea, din altă parte, după cum îşi clădeşte accentul ardelenesc), cuplul de actori din Ungaria, doi muzicanţi români (în trupe formate preponderent din maghiari), o studentă româncă la medicină care nu vrea să plece la Budapesta de frica învăţatului unui limbaj de specialitate în altă limbă, şi un proprietar de pensiune rurală care, judecînd după partidele pe ale căror liste a făcut politică (y compris PNG), e tot român. La capitolul ocupaţii, urbanitate şi educaţie, 1:0 pentru maghiari.

# La capitolul muzici şi faze, ungurii cîntă jazz, românii cîntă Frumoasă-i vecina mea; ungurii recită versuri naţionaliste despre biserici şi şcoli care nu trebuiesc abandonate, românii nu recită nimic. (Paranteză teatrală multiculturală: Gianina Cărbunariu apelează exclusiv la melodii cîntate a capella, ceea ce ritmează spectacolul şi-i dă fluiditate. Mai mult decît în alte texte şi spectacole ale ei, tentaţia supralicitării, pînă la hilar, a derizoriului e majoră, jocul actoricesc fiind ceea ce scapă personajele de caricatură.) În concluzie, aici, toată lumea stă bine: ungurii, la motivaţie naţională, românii, la forţă lumpen-proletară.

# În arta şi cultura românească actuală, există acum aşa un trend, conform căruia e de bonton să urăşti România, românii şi toate derivatele acestor mici realităţi. Cu toţii trăim în exiluri interioare, suferind de pe urma accidentului de a fi nişte excepţii (de intelect, civilizaţie etc.) într-o ţară aiurea şi, mai ales, nedreaptă faţă de noi. Din cauză că "românitatea" e o abstracţiune care nu se poate apăra singură, iar anteriorii ei apărători se identifică protocronismului naţionalist şovin, ea este ţinta predilectă şi de necombătut a singurelor forme de artă critică locală. Marea problemă socio-politică a statului de drept şi capitalist România e însăşi România. Aşa se face că distribuţia de roluri, în "Martie negru", e foarte simplă: românii bat şi ungurii iau bătaie. Nu se întîmplă, aş zice, prea des ca artiştii globalizatului secol XXI să-şi resimtă cu atîta putere identitatea naţională...

Ceea ce rămîne e, aşadar, o întrebare: ca cetăţean al României, poţi vedea acest 20/20 în absenţa oricărui sentiment de apartenenţă etnică? Probabil că nu...


Studio Yorick, Tîrgu-Mureş
20/20
Textul şi regia: Gianina Cărbunariu
Artist vizual: Maria Drăghici
Traducător şi asistent dramaturgie: Boros Kinga
Cu: Virgil Aioanei, Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Carmen Florescu, Mădălina Ghiţescu, Korpos András, Rolando Matsangos, Sebestyén Aba, Cristina Toma, Tompa Klára.