Martie 1990. La trei luni după Revoluţie, după două mineriade, România reintră în atenţia jurnaliştilor străini. Între 19 şi 21 martie, la Târgu Mureş, cele două etnii ies în stradă pentru a-şi apăra limba şi ţara. Relaţiile de prietenie şi de vecinătate se uită pe loc, despărţite fiind de un cordon de poliţişti. Bilanţ - 5 morţi, sute de răniţi şi exodul locuitorilor de etnie maghiară spre Ungaria.
Traversam Transilvania pentru a ajunge la Cluj cu ajutoare. Într-un oraş al cărui nume nu ni-l amintim, am fost prinşi într-o ambuscadă. Zeci de oameni cu topoare, coase şi furci alergau pe stradă. Părea o răscoală ţărănească din secolul trecut. La noi în maşină s-a urcat din mers un cuplu. Vorbeau o limbă ciudată, ea plângea, era însărcinată. I-am ajutat să scape de mulţimea furioasă.
Nu se ştie foarte clar cum a fost posibil ca în cele câteva zile să se uite orice relaţie existentă şi oamenii să se bată pe stradă într-un mod atât de barbar. Probabil cum nu se poate înţelege raţional ce s-a întâmplat în cazul conflictelor din fosta Iugoslavie. Gianina Cărbunariu nu vrea să găsească răspunsul sau vinovaţii bătăilor din stradă din martie '90. Nici tu, dacă te duci să vezi spectacolul, nu o să vrei asta. O să vrei să îi înţelegi pe fiecare în parte, fără să îi acuzi. Atât pe români, cât şi pe maghiari.
Luni de documentare s-au strâns în acest text care e apăsător ca zilele alea din martie. Forţa îi e dată de interpretarea fără cusur a celor două tabere de actori - trupa maghiară de la Târgu Mureş şi actorii bucureşteni pe care Gianina îi tot strânge în jurul pieselor sale. Şi de dualitatea română-maghiară, prezentă în cele mai mici detalii - de la nuanţe de cuvinte, la culoarea hainelor şi gesturi.
Aveam prieteni maghiari, îmi plăcea să stau cu ei, cântam rock maghiar şi nu mi se mai spunea Andrei, ci Andrássy. Apoi, m-am însurat cu o unguroaică ca să nu-mi fut neamul.
Un document vizual despre evenimentele de la Târgu Mureş este şi filmul realizat de Cornel Mihalache şi Edit Berecki, pentru TVR (integral pe YouTube). De văzut, pentru că istoria nevăzută se repetă.