Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Conversaţie la Catedrală cu Mozart - Festivalul SoNoRo 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Stai într-o biserică superbă, plină până la refuz de iubitori de muzică, şi te întrebi dacă, în ceea ce priveşte opţiunea locului, organizatorii concertelor SoNoRo ar fi putut face o alegere mai bună pentru o seară cu Mozart şi Beethoven. Vitraliile fine, alături de colonadele impunătoare, sunt perfecte pentru intrarea în decor a seraficelor triluri mozartiene şi a triumfătoarelor note beethoveniene. Rozeta şi altarul te pregătesc, imediat ce păşeşti pragul bisericii, să-i întâmpini cu pioşenie pe marii maeştri care vor împodobi seara cu armoniile lor.

Concertul de joi, 5 noiembrie 2009, de la Catedrala Sfântul Iosif, a adunat neaşteptat de multă audienţă. Se întâmplă uneori, la concertele de muzică cultă cu intrare liberă, ca unele persoane să intre curioase şi să iasă după numai un sfert de oră, nefiind cucerite la timp de ceea ce se întâmplă acolo. Nu a fost deloc cazul concertului intitulat Serenade, căci publicul, format într-o măsură covârşitoare din tineri, a fost vrăjit instantaneu.

Decorul de lăcaş sacru, care induce o stare de acalmie chiar înainte ca muzica să îşi facă efectul, alături de paginile muzicale interpretate emoţionant, au făcut ca sute de oameni să vibreze în acelaşi timp. Vegheaţi de statuetele odihnitoare ale lui Isus şi ale Fecioarei Maria şi învăluiţi poate într-o stare de puritate prin prezenţa senzuală a crinilor răspândiţi peste tot, cei prezenţi la Serenade au primit avizi două lucrări din Mozart, între care s-a interpus în mod deloc întâmplător o serenadă a lui Beethoven.

Primele tonuri care au răsunat în monumentul romano-catolic aparţin unei foarte scurte compoziţii a geniului austriac, Cvartet cu flaut în la major. Momentul, susţinut de Cătălin Opriţoiu (flaut), Alexander Sitkovetsky (vioară), Jürg Dähler (violă) şi David Cohen (violoncel), a fost perfect ales pentru deschiderea unui concert desfăşurat într-o catedrală, căci acest mic cvartet nu este nici grandios, nici răvăşitor - este, pur şi simplu, perfect solar şi adus în faţa publicului de către interpreţi cu maximă candoare, prin mijlocirea unor sunete cristaline ce penetrează necontenit spiritele dispuse să se conecteze la delicatele armonii de secol XVIII.

Cvartetul, compus în 1786, are trei părţi şi în fiecare dintre ele se întrevăd atât celebra jovialitate mozartiană, cât şi rafinamentul stilistic şi eleganţa frazării. Dacă prima parte, un Andante bazat pe o temă cu variaţiuni, captează imediat atenţia prin sonorităţile gingaşe, partea a II-a, un Menueto care porneşte de la un cântec popular francez, sugerează imagini plastice şi vii, angrenând ascultătorul într-un dans al minţii. Rondo-ul final desăvârşeşte în deplină graţie aceste tonuri vesele.

În Serenada pentru flaut, vioară şi violă, de Ludwig van Beethoven, remarcabilă a fost comunicarea perfectă dintre cele trei instrumente, admirabil stăpânite de acelaşi Opriţoiu (flaut), de Dähler (violă) şi Daishin Kashimoto la vioară. Prima mişcare, vioaie şi inocentă, este imediat contrapunctată de tonul mai profund, reflexiv al celei de-a doua părţi, pătrunsă pe alocuri şi de explozii fulgurante de energie, care nu rămân însă niciodată lipsite de graţie. Mişcarea a treia se apropie mai mult de spiritul beethovenian aşa cum este el în general resimţit de cei care îl cunosc pe Beethoven mai degrabă prin amplele sale lucrări simfonice. Delicioasă împletire între tendinţa către eroism şi pura contemplare a Frumosului, acest moment este urmat de mişcarea a patra, care propune o meditaţie aproape religioasă, toate cele trei instrumente fiind de data aceasta în acelaşi registru ideatic.

Lucrarea se încheie în tonuri rafinat jucăuşe care conturează un timbru solar prefigurat în toate părţile precedente. Pe parcursul întregii compoziţii, tonul viorii, care tinde spre o anumită sobrietate, este permanent echilibrat de suflul aproape serafic al flautului armonios.

Omogenitatea structurală şi interpretativă au rezonat perfect cu arhitectura catedralei, la rându-i atrăgătoare prin perfecţiunea elementelor sale.

Aflată undeva între elan romantic şi detaşare clasică, această lucrare mai puţin traversată a maestrului din Bonn a fost primită cu maxim entuziasm de public, la fel de prezent, fizic şi nu numai, după cele şapte mişcări ale Serenadei.

Din nou, Mozart. Catedrala devine din ce în ce mai luminoasă şi oamenii par mai calmi. Câţiva poartă măşti care să îi protejeze de gripa devenită acum la fel de celebră ca Mozart, dar tulburările din afară devin o realitate la care nu mai vrei şi nu mai poţi să te gândeşti deloc când Wolfgang cel divin ne imploră să-i admirăm iarăşi armoniile. Şi nu ai cum să nu faci asta - nu numai pentru că este Mozart - ci pentru că nu ai de ales atunci când te afli în faţa unei formaţii compuse din Kashimoto şi Sitkovetsky (vioară), Răzvan Popovici şi Dähler (violă) şi, deloc în ultimul rând, Bernhard Naoki Hedenborg la violoncel.

Cvintetul cu două viole în sol minor e impregnat de o profunzime aparte, care ar putea să-i surprindă pe cei care şi-au format anumite judecăţi-clişeu legate de "Mozart-cel-jucăuş" (printre aceştia numărându-se şi subsemnata, e drept, într-o măsură considerabil mai mică după concertul din 5 noiembrie 2009). Supleţea primei mişcări conturează silueta unei profunde intimităţi şi nişte nuanţe ca ale unui diamant fragil, diamant care însă nu ameninţă deloc să se spargă, căci interpreţii ştiu prea bine ce bijuterie au în mâini şi nu pierd deloc controlul, neapelând nici la impulsuri exagerate, nici la o amorţire lipsită de vivacitate.

A doua mişcare, deşi energică şi hotărâtă, pune în valoare tot ce au mai sobru instrumentele de coarde şi evidenţiază tonul grav de care e capabil fiecare instrument al cvintetului. Cu toate acestea, tânguirile viorii se detaşează mai clar în acest grup, printr-o frazare mai lirică şi mai caldă.

A treia mişcare poartă tristeţi rafinate, de "salon", dar şi o stilistică diafană. Toate se transformă însă într-o melancolie aproape răvăşitoare prin tempo-ul mişcării a patra, impregnată complet de acel Sehnsucht specific tonalităţii în sol minor.

Întregul concert merită aprecierea nu numai pentru interpretare şi pentru alegerea locului, ci şi pentru echilibrul şi simetria care au răspuns perfect cerinţelor impuse de registrul muzical al lui Mozart şi Beethoven. Nici ordinea repertorială nu este întâmplătoare. Cvintetul de la final este o lucrare opusă oarecum spiritului mozartian emanat de fragmentul care a deschis seara, lucrare mult mai jovială, iar trecerea de la seninătate la melancolie a fost inteligent marcată prin inserarea opusului beethovenian, aflat undeva la jumătatea acestor stări ontologice.

Prima compoziţie îţi dă impresia că îl cunoşti pe Mozart, ţi se confirmă ce ai învăţat, din literatura de specialitate, manuale sau filme despre el, pentru ca apoi cvintetul să impună o revizuire a acestor clişee, creând setea pentru explorarea unor spaţii mozartiene mai puţin discutate printre nespecialişti (sau poate nu numai... ).

Caracterizat prin echilibru şi armonie, nelipsit totuşi de oarecare atingeri romantice, repertoriul a fost lăudabil ales, iar interpretarea i-a redat perfect spiritul. Fiecare stare ce tinde să devină extremă e imediat contrapunctată de opusul ei, de asemenea potrivit dozat.

La final, nu pot să nu mărturisesc că acele măşti împotriva gripei mi-au indus un anume sentiment de grotesc, care aproape m-a abătut, pe alocuri, de la spiritul apolinic al lucrărilor interpretate cu atâta virtuozitate. Mă gândeam, astfel, încă şi mai mult la echilibrul ce lipseşte astăzi şi la răspunsul pe deplin consolator pe care îl poate oferi muzica în astfel de circumstanţe dramatice.

Nu aş vrea, totuşi, să se înţeleagă că muzica în general sau a lui Beethoven şi Mozart în special ar pleda pentru acel soi de echilibru care mai degrabă îndepărtează fiinţa umană de muzică decât o apropie. Ceea ce vreau să spun este că acolo, în catedrală, am avut surpriza de a descoperi, în mijlocul unor triluri ludice şi solare, o sămânţă de tragism şi de subtilă rupere ontologică. Poate că într-o astfel de descoperire stă o mai justă înţelegere a celor doi magistrali compozitori, poate că Settembrini, "echilibratul" şi clasicizantul personaj din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, a avut dreptate spunând că muzica în întregimea ei are o esenţă ambiguă şi primejdioasă.

Nici măcar cea mai veselă muzică a lui Mozart nu există doar pentru a-ncânta urechile. Echilibrul propus de muzica acestor doi titani nu este acelaşi cu cel propus de omul obsedat să trăiască absolut corect după standardele impuse de alţii, ci este echilibrul la care fiinţa ajunge numai după ce se detaşează de aceste norme sociale, norme pentru care muzica nu este decât o ciudăţenie "smintită" sau, cel mult, o înşiruire de sunete numai bune de pus în fundal înainte să adormi.

Dar această aventură ontologică merită căutată cu orice preţ. Dacă nu mă credeţi, urmăriţi-l, vă rog, pe David Cohen în timp ce îşi seduce violoncelul sau pe Răzvan Popovici mângâindu-şi cu tandreţe viola şi să îmi spuneţi dacă fericirea de pe chipurile lor se compară cu vreun alt soi de fericire...

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Spacer Spacer