Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Melancolie în haine de sărbătoare cu maeştrii germani - Festivalul SoNoRo, 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Art Nouveau în stil baroc francez şi muzică germană. Aşa a decurs seara de 7 noiembrie 2009 în cadrul unui nou concert SoNoRo, festival care de data aceasta şi-a ademenit oaspeţii cu o sală caracterizată printr-o arhitectură magnific încărcată şi jucăuş ostentativă - este vorba despre Muzeul Naţional "George Enescu" al Palatului Cantacuzino. Putti de pe tavanul (excesiv de) rafinat aşteaptă nerăbdători şi zâmbitori să afle pe cine aplaudă în seara aceasta. Totul se vede parcă numai în roz şi bleu, iar ornamentele aurite îţi evocă mai degrabă un Lully senzual decât un Brahms meditativ.

Însă aşa cum ne-au obişnuit, organizatorii şi-au dovedit şi de data aceasta intuiţia în materie de asortare perfectă a repertoriului cu decorul. Este, într-adevăr, o seară germană, dar nu mai puţin suavă şi caldă, căci nu ne întâlnim nici cu templul grandios al muzicii wagneriene, nici cu simfoniile copleşitoare ale lui Bruckner. Rămânem, chiar şi cu "înfiorătorii" nemţi, în acelaşi spaţiu intim şi familiar al muzicii de cameră.

Locul şi tematica precisă nu sunt singurele coordonate care fac seara cu totul specială - aceasta este şi prima ocazie din acest an în care publicul Festivalului se întâlneşte cu bursierii SoNoRo - Interferenţe 2009.

Acest proiect constă în selectarea anuală a unor tineri care dovedesc suficient talent şi dispoziţie de muncă pentru a merita să stea în preajma unor muzicieni consacraţi de talie internaţională. Inutil să mai precizez că selectarea riguroasă şi profesionalismul de care dă mereu dovadă Răzvan Popovici, directorul festivalului, face ca aşteptările înainte de un concert cu "juniori" să nu fie deloc mici doar pentru că artiştii principali ai serii au încă vârste fragede.

Nu am venit, aşadar, neîncrezătoare în calitatea acestei seri, însă ceea ce am văzut/ascultat sâmbătă seară a fost dincolo de ce credeam că poate fi posibil din partea unor muzicieni cu carierele aflate abia la început.

Întâlnirea muzicală e deschisă de Aurelia Vişovan, tânără pianistă din Cluj. Trebuie, cu siguranţă, că are ceva emoţii, dar constat cu oarece surprindere că le ascunde foarte bine. Se aşază cu încredere în faţa pianului şi chipul serios nu trădează nicio încordare. După ce îi asculţi interpretarea preţ de un sfert de oră, chiar te întrebi dacă ar avea de ce să mai experimenteze vreo emoţie... Mâinile ating cu solemnitate pianul pentru a da naştere acordurilor din Variaţiunile în fa minor pentru pian, de Joseph Haydn. Variaţiunile constituie o foarte scurtă compoziţie a lui Haydn, alcătuită în 1793 la Viena, pentru o elevă a lui Mozart, şi este una dintre cele mai cunoscute compoziţii pentru pian ale sale.

Structural, lucrarea este articulată prin intermediul a două teme, una în cheie majoră, iar cealaltă, în fa minor. Acest detaliu face dificilă şi provocatoare nu numai descifrarea tehnică, ci şi decodarea simbolică a suprapunerii de idei şi stări ce rezultă din această alternare. Dar aceste dificultăţi nu constituie un impediment pentru evoluţia impecabilă pe care ne-o oferă Aurelia Vişovan.

Tânăra solistă redă o variantă interpretativă plină de dinamism şi culoare, dar şi de acurateţe tehnică; reuşeşte transpunerea unei partituri nu doar în mod corect, ci şi autentic din punctul de vedere al pătrunderii spiritului haydnian. Notele curg ca într-un "joc cu mărgele de sticlă", apăsat, dar echilibrat, fără emoţii risipite inutil, dovedind, în acelaşi timp, că muzica este mereu acolo cu adevărat, nuanţat conturată de pianistă. După ce a-ncălzit publicul cu aceste armonii diafane, Haydn s-a retras pentru a face loc Titanului.
Mi-aş permite să spun însă faptul că, în Sonata op. 81 în mi bemol major "Les adieux", Beethoven îşi arată mai puţin latura titanică; mai degrabă se arată ca un prieten accesibil care doreşte să îţi ofere o seară încântătoare, însă (inevitabil atunci când vorbim despre germani!) nu mai puţin impregnată de melancolie.

De data aceasta, pe scaunul din faţa pianului se află Mihai Ritivoiu, care a mai oferit deja recitaluri entuziast primite de critică. Soseşte cu mai multă emoţie pe scenă, dar nu trădează, în niciun caz, nesiguranţă. Odată aflat în faţa clapelor, tânărul nu începe să cânte imediat, nu "atacă" pianul, ci îşi rezervă câteva momente de adâncire tăcută şi introspectivă - am apreciat o astfel de atitudine în faţa obiectului contemplat, atitudine ce dovedeşte maturitate în înţelegerea piesei muzicale abordate şi poate şi un sentiment aproape mistic în raport cu resorturile muzicii. Din clipa când l-am văzut pe tânărul artist făcând acest gest, mi-am dat seama că, în mod sigur, nu sunt în faţa unui elev capabil de o "performanţă" remarcabilă şi atât.

Nu m-am înşelat deloc. Prin interpretarea sa, Ritivoiu a dovedit că înţelege şi absoarbe fiecare secundă din ceea ce cântă, nicio notă nu este tratată ca o simplă "trecere", el acordă energiile fiinţei sale fiecărui moment, egal în importanţă pentru a reda corect spiritul compozitorului pe care îl descifrează. Implicarea fizică a sa în actul muzical a transformat acest moment al serii în ceea ce aş numi un adevărat spectacol vizual, fără ca prin asta să minimalizez în vreun fel procesul interpretativ. Pianistul nu părea deloc interesat să cucerească publicul ci, cu totul pătruns de muzică, a dat impresia că în cocheta încăpere nu este decât el cu pianul său, singurul pe care ar vrea să-l "îmblânzească".

În ceea ce priveşte interpretarea propriu-zisă, solistul a găsit cu siguranţă temperatura potrivită pentru o compoziţie camerală a lui Beethoven. În mâinile sale, fiecare notă capătă o identitate proprie şi adâncime reflexivă, mai ales în crescendo-urile din ultima parte. Ştie unde să creeze tensiune şi unde să insereze pasaje care, prin sonorităţi catifelate şi duioase, creează detensionarea. Tehnica sa delicată şi subtilă constituie o performanţă în sensul cel mai larg al cuvântului, o performanţă care provoacă o mirare îmbucurătoare, mai ales ţinând cont de vârstă (19 ani).

Maturitatea şi asimilarea interioară a întregului ceremonial muzical ne pot face lesne să pariem pentru o viitoare evoluţie în aceeaşi linie a ineditului, inedit care însă nu şochează ci, pur şi simplu, confirmă.

Sonata "Les Adieux" este o lucrare melancolică, cu sclipiri de piatră preţioasă, numai potrivită pentru o atmosferă nocturnă de toamnă - o compoziţie omogenă, fără multe variaţii de stări, dar care captivează tocmai prin lirismul intonaţiei fiecărei fraze muzicale. Opusul beethovenian se păstrează în paradigma spiritului german, fiind impregnat de o gravitate care tânjeşte către Absolut, acumulând însă pe parcurs şi câteva reconfortante nuanţe onirice.

Melancolia puternică a celor două fragmente a fost contrabalansată de următoarea compoziţie care, deşi nu s-a cântat integral, nu a fost mai puţin expresivă. De data aceasta, pentru abordarea Cvartetului cu pian nr. 1 în sol minor, de Johannes Brahms, bursierii SoNoRo (Mihai Cocea - violă, Rafael Butaru - vioară, Florian Mitrea - pian) au urcat pe scenă alături de consacratul David Cohen (violoncel), lângă care au dovedit din plin că merită să stea.

Cvartetul lui Brahms răspunde caracterului mai degrabă suav al interpretărilor anterioare cu un adaos de forţă şi splendoare, mai ales în partea a IV-a, unde ascultătorului i se creează imaginea unei pânze cusute şi descusute încontinuu... Se regăseşte aici patosul lui Brahms care impune o anumită măreţie, o măreţie de o altă factură însă decât cea eroică specifică esteticii beethoveniene - este lumina care aspiră către infinit, deşi vede şi simte încontinuu umbrele care adesea o ameninţă şi o copleşesc, este măreţia unui Brahms care "năzuieşte spre mântuire, dar mai e încă mult până atunci" (Herman Hesse - Lupul de stepă).

Evoluţia cvartetului a încărcat publicul întreg de energie, iar bucuria s-a transformat la final în ovaţii pe deplin meritate. La Mihai Cocea se vede, în timp ce îşi domină viola, aceeaşi pasiune dominatoare fizic ca şi la violistul consacrat al festivalului, Răzvan Popovici. Rafael Butaru a ştiut să creeze cu imaginaţie (bine stăpânită, totuşi, de o tehnică riguros asimilată) tonalităţile pline de elan ale unei viori stăpânite de tumultoase ritmuri brahmsiene. Florian Mitrea a pus doza necesară de vigoare în această interpretare, accelerând tempo-ul cu fineţe exact acolo unde trebuie.
Despre David Cohen mi-e greu să mai spun ceva nou după atâtea seri în care m-am lăsat fermecată nu numai de interpretarea perfectă şi strălucitoare, ci şi de pasiunea cu care se implică fizic în transpunerea fiecărei partituri. Nivelul său a fost şi de data aceasta, din toate punctele de vedere, acelaşi cu care ne-a obişnuit.

Îmi doresc ca acest concert intitulat Maeştri germani să fi fost ascultat de toţi pesimiştii care se arată îngrijoraţi şi alarmaţi de perspectivele culturii în condiţiile tineretului "de azi". Personal, după concertul din 7 noiembrie 2009 cu Aurelia Vişovan, Mihai Ritivoiu, Mihai Cocea, Rafael Butaru şi Mihai Mitrea, am convingerea că viitorul, cel puţin acela muzical, se întrevede plin de măiestrie.

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Spacer Spacer