Sala a devenit neîncăpătoare duminică, 8 noiembrie 2009, când publicului deja răsfăţat peste aşteptări i s-a oferit nu numai un repertoriu divers (poate cel mai divers atât din punct de vedere istoric, cât şi stilistic), ci şi nişte interpreţi excepţionali, printre care Gilles Apap merită menţionat în mod aparte.
"Pasărea" SoNoRo, concepută cu ingeniozitate de Dan Dulău, a fost şi ea, de la înălţimea locului ei de pe scenă, martoră a unui concert unic, alături de alte sute de iubitori ai muzicii de cameră. Luminile palide care inundau scena şi primele rânduri ale sălii au creat de la bun început o atmosferă regală - Ateneul ştie că se întâmplă ceva, că e o sărbătoare la mijloc.
Răzvan Popovici se urcă pe scenă pentru a puncta câteva dintre realizările festivalului din acest an, dar şi unele proiecte de viitor, printre care un spectacol la Carnegie Hall. Cine nu i-a mai ascultat înainte pe artiştii care au participat la SoNoRo ar putea crede că violistul exagerează, însă cine a fost fie şi la un singur concert din festivalul de anul acesta sau din anii trecuţi ştie că astfel de succese nu sunt decât urmarea firească a talentului şi muncii asidue care îi caracterizează pe toţi cei implicaţi.
Dar magia începe cu adevărat atunci când, unul câte unul, protagoniştii serii apar cu graţie, desprinşi dintr-un basm occidental cu prinţese şi cavaleri (sau mai degrabă trubaduri şi trobairitz?), toţi învăluiţi într-un aer serafic care, în mod cert, nu ar fi fost posibil şi fără atât de eleganta arhitectură a Ateneului.
Pe scenă se află, pentru primul punct din program, foarte mulţi dintre artiştii cu care ne-am obişnuit deja (Răzvan Popovici, Sitkovetsky, David Cohen sau Hedenborg), dar mulţi sunt prezenţe noi sau cel puţin mai rare în festival, precum Alina Pogostkina, Gilles Apap, Gabriel Gheorghe, Tania Nicolae, Bogdan Simionescu (vioară) sau Raluca Enea (clavecin). Toată această frumoasă strângere laolaltă s-a produs în numele lui Bach, căci muzica maestrului din Leipzig a deschis, în mod cât se poate de adecvat unei seri festive, momentul Finale din SoNoRo cu celebrul Concert pentru două viori şi orchestră în re minor.
Pe lângă bucuria, oarecum rară pe aici, de a vedea atâţia artişti valoroşi împreună, foarte intensă a fost, fireşte, bucuria pură de a asculta un astfel de concert bachian, a cărui penetrantă şi impecabilă tălmăcire a fost favorizată şi de acustica sălii. Rafinamentul execuţiei a fost egal din partea tuturor interpreţilor; nu ştiu câte ocazii au avut pentru a repeta împreună această totuşi complexă lucrare a lui Bach, însă chimia a funcţionat perfect - se vedea chiar şi pe chipurile lor cum fiecare este extrem de profund concentrat asupra propriului instrument şi asupra propriului act muzical, neuitând însă în acelaşi timp că sunt toţi implicaţi într-un angrenaj care va suna nu mediocru, ci de-a dreptul respingător dacă efortul de solidarizare (să fie oare efort sau mai degrabă plăcere? Îmi place să optez pentru varianta a doua, dar muzicienii ştiu mai bine decât mine) nu este exploatat aşa cum trebuie.
Concertul pentru două viori ne aduce, prin tehnica solicitantă a contrapunctului, în plin baroc. Jocurile baroc, rafinate dar, în esenţă, matematice, sunt prezente peste tot în această scurtă lucrare a lui Johann Sebastian Bach. "Înfloriturile", în sensul cel mai pozitiv cu putinţă al termenului, sunt cuceritoare şi plastice, iar armoniile încântătoare trec dincolo de nivelul pur auditiv, impregnând în ascultător acea deplină atmosferă de salon de secol XVIII.
Bach este acel compozitor care ne oferă mereu surpriza de a fi acelaşi, indiferent dacă e vorba de un concert pentru vioară sau de grandioasa Artă a fugii. Esenţele sale se răspândesc cu graţie indiferent de genul muzical ales dar, pentru ca acest mesaj să ajungă cu adevărat la public, e nevoie de o comunicare perfectă între muzicieni, care trebuie să se raporteze mereu la "conglomeratul" muzical, şi de o corectă înţelegere nu numai a partiturii, ci şi a formelor ideatice care o caracterizează.
Aşa cum am spus deja, destul de numeroşii artişti prezenţi pe scenă cu acest concert au convins, fiind pe deplin individualizaţi - cum să nu îl remarci pe Gilles Apap? - şi totodată pe deplin integraţi. Coardele se aşază cu mare eleganţă şi supleţe, ca nişte umbre plutitoare, deasupra sonorităţilor mai discrete ale clavecinului.
Tot acest efort de sincronizare s-a făcut în numele armoniei bachiene, efort care a meritat din plin pentru că, într-adevăr, după câteva seri dominate de repertoriul clasic şi romantic, se simţea o certă nevoie de coloritul cald şi extrem pe care numai o compoziţie baroc îl poate induce cu un sentiment de completă satisfacţie.
Chiar dacă următorul compozitor inclus în repertoriul serii, Johann Halvorsen, a trăit la câteva secole după baroc, atmosfera a rămas în continuare în acelaşi registru, căci Alina Pogostkina şi David Cohen ne-au propus celebra Passacaglie a lui Händel într-o retranscriere operată de compozitorul norvegian. Interpretarea celor doi a fost, cum era de aşteptat, marcată de o fină acurateţe tehnică, dar şi plină de patos, aducând pe scenă celălalt pol al spiritului baroc faţă de cel ludic-fermecător surprins de concertul lui Bach.
Se simt peste tot, în egală măsură, atât avântul exploziv şi grandoarea, cât şi conştientizarea la fel de profundă a efemerităţii, a efectului vanitas vanitatum, astfel încât contradicţiile şi dualităţile specifice barocului circulă perfect rotund în această Passacaglie. Violoncelistul Cohen şi graţioasa violonistă colaborează perfect, construindu-şi discursul într-o linie plină de forţă şi de grandoare stilistică, afectată pe alocuri de nostalgia care vizitează inevitabil anumite puncte ale lucrării.
De la motivele baroc, ascultătorii au fost captaţi într-un spaţiu al modernismului, prin lucrarea lui Stravinsky - "L'histoire du soldat" (1918) , concepută ca un septet (căruia i se alătură şi un narator), însă de data aceasta a fost adusă pe scenă sub forma unui trio, alcătuit din Diana Ketler la pian, Chen Chalevi la clarinet şi Alexander Sitkovetsky la vioară. Libretul bazat pe povestea folclorică rusească a soldatului care îşi vinde vioara diavolului, pentru ca apoi să regrete amarnic, se bucură de o muzică pe cât de avangardistă, pe atât de diversă din punctul de vedere al influenţelor, căci partitura lui Igor Stravinsky trece nu numai prin folclor, ci şi prin jazz sau tango.
Apăsările ironice riguros construite reliefează şi mai clar caracterul modern al lucrării lui Stravinsky, excelent dispusă în tonalităţi ludic-sclipitoare de cei trei aflaţi pe scenă. Merită notată intervenţia superbă a pianului; deşi sună exploziv, acesta rămâne permanent "bine temperat" de Diana Ketler, care găseşte mereu calea perfectă pentru a controla atent ceea ce poate deveni o "transă" agresivă cu lacune tehnice.
Inserarea lucrării stravinskiene în acest punct al programului a fost binevenită, constituind un moment relaxant şi plin de umor între celelalte compoziţii de esenţă mai gravă.
Cvartetul cu pian în do minor a umplut însă iarăşi sala Ateneului de melancolie, de data aceasta o melancolie de esenţă romantică. Lucrarea scrisă la o vârstă foarte fragedă de Richard Strauss, devenit ulterior celebru pentru opusuri de o amploare mult mai lucrată, a fost abordată cu o sensibilitate adecvată de Ansamblul Raro (Diana Ketler - pian, Răzvan Popovici - violă, Alexander Sitkovetsky - vioară, Bernhard Naoki Hedenborg - violoncel). Această scurtă compoziţie elegantă şi lirică a lui Strauss, bântuit încă din timpul acestor încercări de muzică de cameră de tensiunile specifice operei sale, a fost sondată cu profunzime şi delicateţe de cei patru muzicieni.
Tonalităţile calde şi fragile din prima parte sunt contrapunctate de jocurile seducătoare şi mai pline de forţă ale viorii impecabil mânuite de Sitkovetsky. Elanul romantic capătă dimensiuni din ce în ce mai mari şi mai grave, pentru ca mişcarea penultimă să producă, într-o anumită măsură, eliberarea din tensiunea ideatică a primelor două părţi - spre această concluzie a condus şi interpretarea atent gradată a fiecăruia dintre interpreţi. Dacă instrumentele de coarde sună diafan, dar şi indicibil de trist către final, pianul aceleiaşi Diana Ketler conferă un caracter mai pătruns de forţă unei lucrări dominate de sonorităţile dulci ale celorlalte instrumente. Împăcarea se reliefează mai clar în partea a patra, care reflectă un temperament ce tinde spre solaritate. Crescendo-urile subtil marcate încheie concertul într-o atmosferă plină de poezie.
Dar surpriza serii şi totodată momentul cel mai savurat al concertului Finale a fost un moment neanunţat în niciun program, un produs delicios al spontaneităţii şi capacităţii de improvizaţie a unor artişti electrizanţi şi gata să dea din ei tot ce au mai original şi mai magnetizant.
Audienţa se pregătea să se ridice în picioare pentru plecare când cei mai mulţi dintre muzicienii prezenţi la început au apărut din nou pe scenă. Inutil să apelezi la flyer sau la broşură pentru a-nţelege ce se întâmplă - pur şi simplu, ei toţi - violonişti, violoncelişti, violişti sau flautişti, au găsit o modalitate încântătoare de a răspunde aplauzelor entuziaste ale publicului.
Improvizaţia de la bis, care a durat în jur de 10 minute, a implicat 100% publicul într-un dialog viu cu artiştii. Dacă muzica de cameră oferă intimitate, nu mai puţin adevărat este şi că ea impune totuşi o anumită tăcere, o căldură ce, împingând spre autoreflexivitate, încurajează mai mult solilocviul decât dialogul. Dar bisul a fost dincolo de orice clasificare, căci veselia contagioasă a acestui splendid ansamblu numeros i-a determinat pe cei mai mulţi spectatori să facă ceea ce poate ar fi dorit de mai devreme, dar protocolul unei săli de concert nu permite: au bătut din palme, au dat din picioare şi mai ales, au zâmbit fără nicio reţinere!
Şi nu ai cum să nu zâmbeşti când apare Gilles Apap pe scenă, pentru că vioara nici nu mai sună a vioară în mâinile lui, ci pare mai degrabă un instrument cu totul diferit de tot ce s-a creat până acum, o "jucărie" inventată special pentru el şi pentru harul său imens. Apap a dat tonul bisului creând spectaculoase şerpuiri orientale în secvenţe dulci şi intense ca soarele de dimineaţă al unui oraş străbătut de nostalgici dervişi... Încântătorului său preludiu i-a urmat alăturarea gradată a celorlalte instrumente, trecând apoi prin momente care aminteau de folclorul vestic sau balcanic.
Culoarea şi dinamismul, jovialitatea şi entuziasmul transmise de toţi artiştii în acest concert de final vor rămâne o experienţă de neuitat, care poate va ridica, dacă punem alături şi celelalte seri SoNoRo, standardele aşteptărilor publicului român.
Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.