Grosolănie - Le concert

Cu 30 de ani în urmă, Andrei Filipov (Aleksei Guskov) dirija prestigioasa orchestră Balşoi din Moscova. Refuzul său de a da curs unei directive de-a preşedintelui Brejnev, înlocuindu-i pe instrumentiştii evrei cu care lucra, dusese la concedierea sa şi la destrămarea orchestrei. Din "Il maestro", Andrei devenise omul care spală pe jos în teatru. Şi la această condiţie rămăsese pînă în zilele noastre. Le concert / Concertul - o co-producţie franco-română, în regia lui Radu Mihăileanu - începe atunci cînd, făcînd curat în biroul directorului, Andrei interceptează un fax: o invitaţie, adresată actualei orchestre Balşoi, de a concerta la Théâtre Châtelet din Paris. Andrei păstrează faxul şi porneşte în căutarea foştilor săi colegi: unul e şofer de ambulanţă, altul (de etnie rromă) s-a întors la şatră, alta e paznic la un muzeu; cît despre vechiul lor impresar, Ivan (Valeriy Barinov), acesta plînge după vremurile de glorie ale Partidului Comunist.

Ca orice film comercial care îşi ia ca subiect "cultura înaltă" (în acest caz, muzica cultă), Concertul o pune într-un ambalaj pop: e ca unul dintre filmele acelea de acţiune în care eroul îşi adună vechea echipă pentru a da o ultimă lovitură. Mihăileanu e comercial şi într-un alt mod: nu spune publicului decît lucruri pe care acesta le ştie deja. De exemplu, în ceea ce-i priveşte pe ruşi, Mihăileanu nu serveşte publicului decît stereotipuri. Actorii săi îşi joacă "rusitatea" cu volumul dat la maximum; o joacă non-stop şi cu tot corpul. Genul ăsta de comedie e cam 60% stereotipuri şi cam 30% vacarm, ceea ce nu lasă prea mult loc pentru calităţi cum ar fi spiritul de observaţie, inventivitatea sau fineţea. Bineînţeles că Mihăileanu şi co-scenaristul său, Alain-Michel Blanc, se descurcă pentru a băga în film o nuntă din aia rusească, pe picior mare, care strînge laolaltă miniştri, gangsteri şi animatoare îmbrăcate în soldaţi romani. Şi bineînţeles că, la un moment dat, cu toţii (inclusiv animatoarele) încep să tragă unii în alţii cu mitralierele. Şi bineînţeles - dar bi-ne-în-ţe-les! - că, peste toate astea, Mihăileanu bagă, pe coloana sonoră, o bucată de kalin-kakalin-kamaia.

Ce-ţi trebuie pentru a face comedie în felul ăsta? Talent? N-aş spune, pentru că a avea un talent înseamnă a avea o sensibilitate specială la ceva, or, ce-ţi trebuie aici e mai degrabă o insensibilitate specială, o anumită grosolănie a minţii şi a inimii. Mihăileanu posedă din plin calitatea asta. O dovedeşte şi felul în care îi prezintă pe rromi: filmul e grosolan de mulţumit de corectitudinea sa politică, de multiculturalismul său (rromul din orchestra lui Andrei îşi caută prietenii din Paris şi îi aduce pe toţi la Châtelet, sub privirile şocate ale direcţiunii), deşi nu face altceva decît să scoată la defilare încă un stereotip - acela al lăutarului pitoresc. Sau felul în care îi prezintă pe bătrînii comunişti de tipul lui Ivan şi al vechiului său tovarăş de la Partidul Comunist Francez, căruia Ivan îi aduce în dar un steag de la Congresul din 1966: ca pe nişte şopîrle preistorice amuzante, care se cer privite cu o superioritate facil-afectuoasă. Nu trebuie să fii un simpatizant al ideilor comuniste ca să te ofenseze condescendenţa grosolană a lui Mihăileanu. Nu trebuie să fii decît un simpatizant al bunului-gust.

Nu toată partea de comedie a filmului e la nivelul ăsta. Există şi lucruri relativ isteţe, cum ar fi stilul în care Ivan negociază cu directorul de la Châtelet: e un stil format în Războiul Rece, rămas în anii '60 - Ivan nu e dispus să cedeze nici măcar un centimetru în faţa capitalistului. În momentele acelea, realizatorii încep să gîndească, în sfîrşit, ca nişte autori de comedie, ca nişte artişti. În cea mai mare parte a timpului, ei gîndesc ca nişte specialişti în reducerea publicului la cel mai scăzut numitor comun. N-au o mînă mai uşoară nici pe partea de melodramă, care se învîrteşte în jurul violonistei franceze (Mélanie Laurent) cu care Andrei insistă să colaboreze, mai precis în jurul secretului pe care îl ştie el despre originile ei. Mihăileanu se bazează pe muzica lui Ceaikovski (orchestra alege să cînte Concertul pentru vioară în Re major) ca să-i ducă "marile destăinuiri": acestea vin chiar în secvenţa concertului, sub forma unor flashback-uri şi a unei voci din off. Mersi, aşa e simplu. Ceaikovski poate să confere putere şi celei mai artificiale melodrame. Mihăileanu are o anumită dibăcie tehnică: decupajul lui în secvenţa concertului (adică felul în care construieşte evenimentul punînd cadru peste cadru - instinctul lui pentru ordinea cea mai eficace a imaginilor, pentru durata fiecăreia) e foarte bun (uitaţi-vă la schimburile de priviri dintre dirijor şi violonistă). Dar, intercalînd reacţii caricatural-comentative (directorul de la Châtelet plîngînd, Ivan mulţumindu-i Dumnezeului în care nu crede), el ieftineşte pînă şi puterea muzicii pe care o fac personajele sale.