Armonia supremă - Le Concert

Filmele cu concerte și compozitori sau interpreți sunt ori foarte tragice, ori foarte lirice. În istorie există doar câteva mai exaltate, poate și pentru că regizorul este fără limite, ca la Ken Russell, de exemplu, cu ale sale The Music Lovers (despre Ceaikovski), Mahler sau Lisztomania.

Dar, în afară de câteva filme biografice sau filme muzicale americane, nu îmi aduc aminte o peliculă în care energia partiturii să fie atât de puternică, de eliberatoare, de electrică și amuzantă ca în acest film al lui Radu Mihăileanu, poate cel mai bun, mai coerent și mai bine articulat film al său de până acum.

Cred că nici nu putem să bănuim  - și asta e perfect - cât de multe probleme, cât de greu a putut să îi fie cineastului să obțină o fluiditate egală pe tot parcursul poveștii, dat fiind că a lucrat iar cu actori din mai multe țări, o distribuție multiculturală, de naționalități, etnii diferite, cu moduri de lucru și maniere de joc care nu se pot suprapune. Și, totuși, dacă mergeți - și trebuie! - să vedeți filmul, veți descoperi o familie, un grup de actori mari, foarte talentați, indiferent că sunt ruși, evrei, țigani, francezi, români. Iar echipa de tehnicieni este într-adevăr de lăudat. Un film european cu buget mic, iată, poate sta oricând alături de un blockbuster mondial și să placă la fel, ba, chiar infinit mai mult. Pentru că filmul lui Radu Mihăileanu, pe lângă faptul că vă va face să râdeți în hohote și să plângeți, are darul de a restitui lumii în splendid mod victorios, profund, lumea Estului comunist. Pentru prima dată cred avem parte de o ridicare din noroi, demnă, inspirat potrivită cu momentul aniversării a 20 de ani de la căderea zidului Berlinului, cel care a împărțit prea mult timp un continent în țări de categoria I-a și a II-a.
 
Filmul este în întregime vorbit în limba rusă, cu câteva savuroase traduceri în franceză. Și vorba e dulce - așa cum numai în rusă poate să fie, cu diminutive numai ale sale - și fără accent. E drept, s-au făcut multe filme despre ciocnirea dintre cele două lumi - una primitivă, gălăgioasă, tandră și cealaltă rece, grăbită, amabilă. Dacă mă gândesc bine chiar alături, în Ungaria, filmul Ibolyei Fekete, Bolshe Vita cu fotografierea exactă a mirării celor din est în fața abundenței capitaliste sau cel al maestrului István Szabó, Dulce Emma, dragă Böbe. Dar acestea erau filmele unor învinși, unor personaje care sunt strivite până la urmă de roata istoriei. La Mihăileanu Estul iese bine, iar el alege în chip minunat ca personajele sale să-și ia revanșa după 30 de ani de așteptare umilă.

Celebrul dirijor Andrei (Andriușka pentru prieten) Filipov este retrogradat ca om de servici pentru că în trecut nu a fost de acord cu eliminarea evreilor din orchestră. Brejnev însuși a oprit reprezentația și totul s-a sfârșit. Acum el are în mod neașteptat o a doua șansă, de reabilitare, umană și artistică deopotrivă, cu un concert la Paris. Astfel, el trebuie să-și strângă iar orchestra risipită de nevoi și să iasă la rampă, cu orice risc. Pentru că, așa cum spune un personaj "Nimeni nu a scăpat cu viață de două ori din dictatura comunistă".
 
Știința și harul regizorului de a avea grijă de toți, fiecăruia dedicându-i o scenă, replici cu detalii relevante, au ca rezultat sentimentul de empatie, de "ca-n viață", pentru că orchestra lui nu este doar un grup amorf de fantoșe. Și chiar dacă te prinzi din construcție că vine un gag, pregătirea până la el, cu muzica eroică și slavă aferentă nu te lasă (ca estic) să râzi de fiecare dată, pentru că de multe ori recunoști, ca spectator român, direcția. Așa este și secvența de adunare a orchestrei, cu oameni de geniu risipiți care încotro pentru un salariu de supraviețuire. Tragic de actual. Acum bolnavi sau taximetriști, vânzând în piață, acompaniatori la nunți, înmormântări sau chiar la filme porno. Nu sunt uitați nici noii parveniți, la nunta unui îmbogățit (Ion Sapdaru, mireasă fiind Maria Dinulescu, un violoncelist bogat - Vlad Ivanov iar magistral). De altfel, aici, la această nuntă, sfârșită cu împușcături coregrafice și în ralenti ca la John Woo, dar pe Kalinka, cele două tabere fac o mică înțelegere, în timp ce se târăsc de-a bușilea. Foarte amuzant.
 
Și nu numai actorii au parte de scene savuroase, ci și fiecare țară sau nație pomenită în film este privită cu tandrețe și radiografiată rapid prin scene de umor nebun. Cum este șatra de la aeroport întinsă pe jos în timp ce tocmai ștampilează pe bandă pașapoartele contrafăcute pentru întreaga orchestră. Rușii făcând pregătirile și vorbind cu Franța din subsolul teatrului de la un telefon închis într-un dulap (în paralel cu biroul francezului cu sticlă și crom, ton pe ton). Valizele răpciugoase și gențile CCCP, evreul bătrân cu valiza plină cu caviar, violoncelista celebră care strâmbă din nas când apare țiganul pe scenă (Caliu, liderul Haiducilor din Clejani, cu moaca sa aparte, într-un rol la fel de mare și de reușit ca al celorlalți actori de profesie, iar solourile sale la vioară, când trece cu dexteritate de la muzică țigănească la Capriciul nr. 24 de Paganini pe care l-a învățat în 2 săptămâni după ureche!!! taie respirația).
 
Un film strâns, cu multe prim-planuri cu chipuri frumoase, cu cameră mobilă (mai ales la partea rusească), cu multe, multe detalii cu care rămâi pe retină.
 
Și amărâții ăștia care au supraviețuit cum au putut, care beau de sting și sunt gălăgioși, care fac repede un ban la negru, dar nu uită să aibă grijă unul de altul, se adună în seara concertului și, toți la costum, străduindu-se fiecare să intre în ritmul neuitat, din sângele lor (nu au făcut repetiție!) reușesc imposibilul. Și scena are un declic electric care, dincolo de frumusețea exaltantă a muzicii, te face să înțelegi în 10 minute de film  o istorie de decenii comuniste, a unui popor sub dictatură. Și aproape magic este faptul că Mihăileanu te face să uiți că cei la care te uiți sunt actori și nu muzicieni adevărați. Cele 12 minute ale părții 1 din Concertul pentru vioară în D Major op. 35 de Ceaikovski par că durează mai mult, dar nu deranjează deloc. Oricum muzica este impresionantă, mergând ascendent către un climax emoțional, însă în film există o perfectă intercalare cu imagini alb-negru a unor frânturi din trecut care alcătuiesc organic cel mai răscolitor, tulburător, spasmodic de emoționant final din câte s-au văzut în ultimii ani. Nici măcar frumosul Trei culori: Bleu al lui Kieslowski (chiar dacă scena când Andrei deschide o partitură de mult timp încuiată și începe să audă muzica te trimite cumva cu gândul la) nu are puterea aceasta să te scuture ca aici. Iar montajul de mare artă, cu unghiuri multiple de filmare, cu cameră mobilă care se apropie de fiecare interpret, plus din interiorul orchestrei, lumina și imaginea de mari profesioniști - toate contribuie la un moment de mare frumusețe. Mihăileanu preferă să apese până la capăt pe pedala emoției și, după fețe care lăcrimează, după flash-back-uri care îți sfâșie inima, după victorie și aplauze, după convertirea comunistului care ascultă de sub scenă și "Amin-ul!" bătrânului evreu care a venit cu întârziere, cu vocea din off care restituie trecutul și explică sacrificiul, lipește un final 2 revanșard, ca un accent explicativ necesar. Și concertul cu muzica care curge în timp real se termină și sala (cea din film), mută și ținându-și respirația (ca și cei din sala de cinema), începe să aplaude. Abia când apare genericul puteți să vă ștergeți lacrimile și, de ce nu?, să începeți să aplaudați.
 
Filmul a fost cel mai bun în Franța și a stat o săptămână pe prima poziție. E normal să fie așa, pentru că e viu, un clocot de emoții, foarte amuzant, cu bun comic de limbaj. Un film despre onoare și demnitate, despre dragoste, despre fragilitatea artistului, despre un vis urmărit până în pânzele albe.