Un învins al Oscarurilor, Frost / Nixon eludează contextul politic Watergate şi se concentrează pe interviurile propriu-zise şi pe impactul lor asupra celor doi protagonişti. Poate de aici distanţa faţă de film, care nu încearcă să facă o figură frumoasă (a se citi spectaculoasă), ci să facă dreptate ambelor părţi implicate, într-un mod reţinut şi corect. Dacă Larry Frost, o vedetă de televiziune specializată pe entertainment, vedea în interviuri posibilitatea de a se relansa în carieră şi de a da lovitura cu un subiect suculent, ex-preşedintele spera într-o reabilitare post factum în ochii naţiunii americane şi, eventual, într-o relansare a carierei politice. Ambele motivaţii apar în film, "fiecare are dreptatea lui", de unde şi imparţialitatea demersului.
Mai mult decât o chestiune de interes public, interviurile devin şansa (re)afirmării şi se transformă într-o confruntare din care poate ieşi un unic învingător. Pregătirea în sine a evenimentului denotă miza jocului: Larry Frost riscă enorm financiar, pentru că nu reuşeşte să convingă producătorii TV de importanţa pe care ar avea-o respectivele interviuri; Nixon şi echipa sa negociază clauze stricte ale contractului, care stipulează procentual timpul alocat întrebărilor referitoare la viaţa preşedintelui, afacerile externe, Watergate. Desfăşurarea de forţe este susţinută de oamenii din spatele celor doi protagonişti (Kevin Bacon, Sam Rockwell sau Oliver Platt în roluri secundare închegate şi susţinute), fără să se dea vreo sugestie de good / bad guys; fiecare este fidel cauzei susţinute de superiorul său dintr-o convingere proprie, modelată de contactul îndelungat cu personalitatea acestuia.
Interviurile propriu-zise, luate pe parcursul mai multe şedinţe, înregistrează transformarea surprinzătoare şi iniţial neaşteptată a preşedintelui Nixon, excelent interpretat de Frank Langella, până la vocea gravă şi micile ticuri: colosul imperturbabil, uşor dispreţuitor, devine ezitant şi nesigur, iar până la final îşi recunoaşte şi asumă vina. Şi devine învinsul unanim recunoscut al confruntării. Filmul este rotund, dintr-o bucată, acoperă, dincolo de politic, aspectul personal al vieţilor celor doi şi modul în care viaţa le este afectată de "pragul" care sunt interviurile: ante-interviuri, Frost devine din ce în ce mai agitat şi incapabil de a funcţiona în parametri sociali uzuali, obsedat de faptul că ceva îi scapă şi nu a săpat suficient în culisele vieţii preşedintelui; Nixon este nevoit să reia un subiect incomodant, greutatea cu care se adaptează este dublată de entuziasmul aproape copilăresc de a se afla în lumina reflectoarelor. Fragilitatea lui Nixon este tradusă în film de scena telefonului târziu în care preşedintele alcoolizat apelează la Frost ca la singurul capabil să-i înţeleagă temerile. Un fel de captatio benevolentiae al oponentului / inamicului, devenit unicul apropiat.
Plusurile filmului sunt scenariul şi interpretarea (inclusiv la nivelul rolurilor secundare), în special la nivelul relaţiei Frost - Nixon, construită fără a uita aspectul fascinaţiei exercitate de fiecare asupra celuilalt. De altfel, scenariul filmului este o adaptare a textului dramatic scris de Peter Morgan, pentru care a primit premiul Tony, iar Langella şi Sheen reiau în film rolurile interpretate pe scenă. Pe terenul bătătorit de cei doi se adaugă scene care completează relaţia Frost - Nixon (de exemplu, tratarea industriei TV şi a rolului de formator de opinie pe care şi-l asumă) şi lărgesc câmpul vizual al privitorului, care înţelege mai mult despre contextul întregii afaceri.
Ceea ce rămâne după vizionare este forţa celor doi, care se înfruntă pe terenul extrem de sensibil al mass-mediei contemporane, fără să conteze vreo judecată etică, morală, politică sau de valoare. Apreciat de critica de specialitate (Frank Langella a fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună intepretare masculină a unui rol principal), Frost / Nixon reuşeşte să transpună pe marele ecran relaţia complexă dintre cele două personalităţi fără parti pris-uri, şi aici câştigă.