Interviurile care au îngropat un fost preşedinte american au trecut din ecranul televizorului pe scena teatrului, iar acum vin în cinematografe.
Să faci un film după un fapt real din istoria recentă nu e uşor: avînd în vedere că unii dintre protagonişti sunt persoane publice influente încă în viaţă, dificultatea ecranizării creşte. După ce a regizat, în aceleaşi condiţii, Apollo 13 şi A Beautiful Mind, putem spune că Ron Howard a ştiut în ce se bagă atunci cînd a acceptat să ecranizeze Frost/Nixon. Şi a făcut o treabă foarte bună.
În 1977, la cinci ani după scandalul Watergate şi la trei ani după demisia din funcţia de preşedinte al Statelor Unite, Richard Nixon (Frank Langella) primeşte o ofertă mediatică de nerefuzat: o serie de interviuri televizate şi generos remunerate, în care să-şi justifice acţiunile şi deciziile care l-au făcut să piardă cea mai înaltă funcţie în stat. Cel care îi face oferta e David Frost (Michael Sheen), un om de televiziune britanic foarte la modă, care, din postura de realizator de divertisment, vede în interviurile cu Nixon şansa atingerii unor audienţe largi (cu cîştigurile financiare aferente) şi intrarea sa în "lumea bună" jurnalistică. Cum interviurile de acest gen nu erau specialitatea lui, Frost îşi ia ca ajutoare pe experimentatul jurnalist Bob Zelnick (Oliver Platt) şi pe un cercetător din mediul academic, James Reston Jr. (Sam Rockwell), critic pînă la obsesie faţă de regimul şi persoana lui Nixon. Nici Nixon nu e singur: la dreapta lui stă, loial, dar ferm, colonelul Jack Brennan (Kevin Bacon), care supraveghează cu o mînă de fier tot ce se întîmplă în jurul fostului preşedinte.
David Frost aleargă să vîndă dreptul de difuzare al interviurilor şi nu ia în serios documentarea şi pregătirea discuţiilor. Urmarea e că, în primele interviuri, Nixon îl domină clar pe Frost, deşi acesta a început cu o întrebare foarte bună: "De ce nu aţi distrus înregistrările de la Watergate?". Fostul preşedinte este extrem de versat, duce discuţia unde-i este lui mai bine, se lansează în explicaţii vaste şi pline de balast jurnalistic, pe scurt, şterge pe jos cu Frost. Punctul de ruptură îl constituie un telefon pe care Frost îl primeşte într-o noapte de la un Nixon halucinant, care îl face pe jurnalist să-şi revizuiască tactica şi să abordeze diferit interviurile. Astfel, la ultimul dintre ele, Frost prinde din zbor o explicaţie alambicată a lui Nixon şi îi pune întrebarea directă: "Poate preşedintele să facă un lucru ilegal?". Nixon răspunde, fără să clipească: "Dacă-l face preşedintele, nu e ilegal!" şi parcă auzim bubuitul plăcii funerare care cade peste cariera sa publică... Interviurile se bucură de un succes enorm şi fac istorie a jurnalismului, Frost îşi continuă cariera cu succes (e "pe baricade" şi astăzi), iar Nixon iese din istorie, încă o dată, pe uşa din dos.
Ron Howard a ecranizat fidel o piesă de teatru de succes, care s-a jucat pe scenele londoneze şi pe Broadway. Mai mult, i-a luat pe cei doi actori principali din piesă şi i-a folosit în ecranizarea sa pentru a da viaţă pe ecran lui Nixon şi Frost. Faptul că Frank Langella şi Michael Sheen au experienţă în aceste roluri se vede: avem de a face cu două dintre cele mai bune performanţe actoriceşti ale anului trecut. Mai ales Frank Langella - cu siguranţă unul dintre favoriţii la Oscarul pentru rol principal masculin - portretizează fantastic un Nixon bătrîn, marcat de importanţa sa ca om de stat (nerecunoscută de populaţie şi de media, crede el), dar lacom, pătruns de interese meschine (îl invidiază făţiş pe Frost pentru pantofii scumpi pe care acesta îi poartă). Scena în care Nixon, beat şi incoerent pînă la un punct, îl sună pe Frost în toiul nopţii, este una antologică, la fel cea în care fostul preşedinte este forţat de intervievator să-şi recunoască greşelile în faţa camerelor de luat vederi şi să iasă cu capul plecat din confruntarea mediatică.
Prin interpretarea remarcabilă a lui Frank Langella, Nixon se poziţionează în centrul filmului, deşi personajul principal este Frost: pe el îl urmărim cum, împreună cu echipa sa, pregăteşte interviul, caută disperat distribuitori, participă la evenimente mondene, intră în panică şi se motivează cînd simte că interviul îi scapă de sub control. Ron Howard pune reflectorul pe actul jurnalistic, oferindu-ne imaginea fidelă a culiselor televiziunii anilor '70, cu detalii tehnice (folosirea pretextului schimbării rolei de film pentru a opri logoreea celui intervievat), cu exuberanţa succesului, dar şi cu fricţiunile pe care le presupune munca în echipă. De altfel, regizorul se foloseşte de mijloace jurnalistice atunci cînd introduce în film, din cînd în cînd, mici interviuri cu personajele secundare ale filmului, pentru a da o mai mare credibilitate "making of"-ului scufundării lui Nixon, în urma convorbirilor televizate cu David Frost. Într-unul dintre acestea, cercetătorul James Reston Jr. declară că faţa congestionată a lui Nixon, simbolizînd singurătatea şi înfrîngerea în faţa lui Frost şi a milioane de telespectatori, a avut un efect pe care nu-l obţinuseră nici jurnaliştii de investigaţie, nici procurorii, nici duşmanii politici ai fostului preşedinte. La fel, filmul lui Ron Howard, cu toate ficţionările inerente unei producţii cinematografice, face mai mult decît biografiile oficiale: omul Nixon e scos din armura politicianului redutabil şi îngropat fără funeralii naţionale, dar cu respectul cuvenit unui mare şef de stat.
Frost/Nixon
SUA, 2008
Regia: Ron Howard
Cu: Frank Langella, Michael Sheen, Kevin Bacon.