Frost/Nixon - povestea marelui interviu luat, în 1977, de către jurnalistul britanic David Frost, fostului preşedinte american Richard Nixon - e un divertisment hollywoodian de calitate superioară; zbîrnîie de cît de bine e pus pe roate. E ceea ce Hollywood-ul de azi consideră a fi un film sută la sută serios şi necomercial (pentru că subiectul său nu le spune nimic adolescenţilor), însă regizorul, Ron Howard, are show-biz-ul în sînge.
Preliminariile interviului sînt tratate într-o manieră cît mai apropiată de a unui film despre box. Cu mare viteză şi cu mare dexteritate, se stabileşte cine sînt adversarii şi ce vor ei. Nixon (Frank Langella) s-a făcut extrem de antipatic prelungind războiul din Vietnam şi s-a dezonorat definitiv prin afacerea Watergate. Pentru el, interviul televizat propus de Frost e cea mai bună şansă de a-şi spăla imaginea în faţa poporului american şi de a reveni în avanscenă. E superantrenat: a învăţat cum să demonteze fiecare dintre vechile probe împotriva sa, şi-a calibrat perfect fiecare artificiu cazuistic, fiecare divagaţie, fiecare arpegiu pe coarda sentimentală a publicului. E formidabil - chiar mai formidabil, aş spune, decît a reuşit vreodată să fie adevăratul Nixon. Chiar dacă Nixon-ul lui Langella e - în aceeaşi măsură ca cel adevărat - un inamic al spontaneităţii, chiar dacă farmecul lui e în întregime construit, tot e mai mult decît la adevăratul Nixon.
După cum nota, încă din 1980, criticul Pauline Kael, lui Langella îi vine uşor să sugereze "nobleţe decavată", or, nobleţea, de orice fel, nu i-a venit niciodată uşor adevăratului Nixon, chiar dacă o fi existat în el. Langella e mai impunător fizic (e tot fălcos, dar fălcile lui atîrnă în falduri, ca ale unui rege batracian) şi are o voce mai frumoasă (sună un pic ca a marelui John Huston în Chinatown sau în oricare altul dintre rolurile lui de mari seniori americani cu limbă de miere şi suflet de putregai).
În ochii acestui Nixon, Frost (Michael Sheen) e un adversar de categoria muscă - un comic de televiziune, un intervievator de starlete, un filfizon englez. Howard şi scenaristul Peter Morgan (care şi-a adaptat propria piesă de teatru) accentuează aparentul filfizonism al lui Frost: din raţiuni de suspans, îl fac să pară, la început, mai neglijabil din punct de vedere intelectual decît suspectez că a părut vreodată în realitate. Ce fac ei, de fapt, este să-l aducă mai aproape de un anumit tipar eroic, perfectat la Hollywood încă de pe vremea lui Buster Keaton: acela în care un pişpirică pe care nimeni nu dă doi bani surprinde pe toată lumea (şi se surprinde chiar pe sine) cu puterea lui de implicare şi de sacrificiu. În avionul care-l duce la prima întîlnire cu Nixon, acest Frost se apucă să vrăjească o gagică. La momentul acela, adevăratul Frost şi modelul gagicii respective erau deja împreună de cinci ani, dar, după cum spuneam, Howard are Hollywood-ul în sînge - filmul are mai mult vino-ncoace dacă Frost o întîlneşte tocmai în avionul acela şi dacă primul lucru pe care-l vede fostul preşedinte, care le pîndeşte venirea de la fereastră, e piciorul ei desculţ ieşind din maşină.
Nu iau în derîdere "masajul hollywoodian" pe care Howard îl aplică realităţii. În primul rînd, el nu dăunează filmului (decît într-un singur moment). În al doilea rînd, Howard are o tehnică de masaj pe care puţini regizori hollywoodieni de azi o mai au. Nu e vina lui că Frost nu se împlineşte întru totul ca erou hollywoodian. Structura cere ca, pînă la final, Frost să fie acceptat de Nixon ca un egal intelectual, dar Frost nu-l bate prin forţele proprii, ci cu ajutorul unei probe care pînă atunci nu mai fusese dată publicităţii (deci pentru care Nixon nu-şi pregătise apărarea) şi pe care unul dintre asistenţii lui Frost o descoperă providenţial chiar înaintea ultimului interviu. Nu chestionez performanţa jurnalistică a lui Frost, ci capacitatea lui de a presta, ca erou hollywoodian, la înălţimea mesajului aplicat de regizor.
Oricum, asta nu strică frumuseţea finalului, care constă tocmai în faptul că, deşi Frost se impune ca erou, gloria lui e eclipsată de ceva mai mare, şi anume de tragedia lui Nixon, expus în toată corupţia sa morală, în toată ciuda sa pe sine, în toată ruina proiectului său de a fi un mare om de stat. Singurul moment într-adevăr îndoielnic mi se pare acela în care Nixon îl sună pe Frost în toiul nopţii ca să-i spună că, de fapt, ei doi seamănă foarte mult. E un discurs standard de personaj negativ hollywoodian: pentru ca Nixon să încerce să-l manipuleze pe Frost cu aşa ceva, ar fi trebuit să n-aibă în cap decît clişee de filme, iar pentru ca Frost să se tulbure atît de tare cum vedem în film, ar fi trebuit să fie la fel de modest din punct de vedere intelectual cum îl credeau criticii lui. Oricît de bine ar fi făcută, hollywoodizarea unui subiect nu poate să evite cu totul infantilizarea lui.