Titlul te trimite la un meci. De fapt, filmul este un meci. Este sportiv nu doar în structură, în plasarea personajelor pe un teren imaginar, dar şi în mişcările interioare ale celor doi eroi. Aceştia urmează nişte reguli de sportivitate, dar în interiorul regulilor care nu le permit lovituri sub centură trebuie să-şi păstreze punctele câştigate şi să marcheze. De fapt, ar fi trebuit să spun de la bun început că Frost/Nixon mi se pare cel mai bun film al lui Ron Howard, dar şi cel mai puţin "howardian" şi cel mai puţin american dintre cele pe care le-a făcut.
Aşa cum a trebuit să apară un jurnalist britanic - David Frost -, care să ia un interviu memorabil celui mai controversat preşedinte american, a fost nevoie (după cum se vede) şi de un scenarist din Albion (Peter Morgan) care să retraseze cu rigla împrejurările în care Frost s-a decis pentru interviu, travaliul de culise (cu încercarea disperată de a pre-vinde interviul, de a face rost de bani şi de a se documenta), şi, în fine, interviul în sine, cu formidabilul moment de final când Nixon îşi scapă masca pe jos.
După ce a prins-o în plasa lui delicată, matematică pe Regina Elisabeta, în The Queen, Peter Morgan strânge şi mai mult modelul. Tricotajele lui sunt deştepte, elastice dar ferme, şi îşi stimulează & măgulesc spectatorul. Scenariul la Frost/Nixon, adaptare a unei piesei de teatru, vădeşte meşteşugul lui Morgan de a construi personaje în relief peste un model care se strânge uniform ca o plasă.
Personajele nu se definesc atât prin ceea ce fac, prin gesturile lor precise, ci şi prin felul în care gesturile vin de la model şi-l influenţează la rândul lor. Pentru un film, avantajul e mai mare, pentru că, de pildă, poţi merge cu camera până la un metru de personaj şi-i poţi surprinde reacţii pasagere, suficient de rapide - pentru că, să nu uităm, e vorba de un meci, iar combatanţii n-au voie să-şi arate punctele slabe. La fel, un film îţi permite să te joci mai mult - terenul e mai mare, mişcările mai numeroase.
Deci, în primul rând, marele avantaj al lui Frost/Nixon este scenariul care în mod cert i-a dat lui Howard multă siguranţă, ca şi cum munca lui era pe jumătate terminată. Marele merit al lui Howard a fost felul în care a înţeles să "strângă" filmul, să-l facă să urmeze, ca un ciorap, întinderea scenariului. Nu cred că vezi panoramări sau mişcări ample de aparat - după cum nu vezi momente de respiro -, totul se desfăşoară într-un spaţiu (re)strâns - atât cât să respire cei doi sportivi.
Pe urmă, Ron Howard a avut un ochi extraordinar în alegerea distribuţiei - Frank Langella cred că face cel mai bun rol al său şi e extrem de metodic în a livra fulgurant, dar precis cele mai mici reacţii ale personajului. Michael Sheen (care l-a interpretat pe Tony Blair în The Queen) merge şi el, în permanenţă, pe două planuri.
Dacă Nixon se ascunde în spatele unui discurs patriotic, demn, ferm, Frost îşi poartă la derută imaginea de playboy, de "performer" cu zâmbet perfect, benign la prima vedere. Aceştia sunt cei doi boxeri care nu reuşesc să ni se dezvăluie până la final (nici nouă, nici lor reciproc). Vine apoi echipa.
"Antrenorul" lui Nixon, interpretat de Kevin Bacon, e un dulău care, ca orice dulău, muşcă fără să judece. Frost îl are pe producătorul său, jucat de Matthew Macfayden, dar şi pe experţii în politică - fără de care n-ar fi făcut faţă. Oliver Platt şi Sam Rockwell joacă, dacă vreţi, vocile "publicului", ale americanilor care sperau că acest interviu va fi procesul pe care Nixon nu l-a avut niciodată şi ocazia să se pocăiască.
Dacă Nixon nu o face verbal, el o face vizual - şi aici televiziunea surclasează presa scrisă (aşa cum filmul surclasează teatrul), pentru că, după mai multe "runde" în care Nixon a reuşit să-şi încalece adversarul, Frost îl supune la final unui tir repetat de croşeuri până îl ameţeşte şi-l aduce în pragul mărturisirii. N-o face, dar expresia de pe figura sa, în prim-plan, spune poate la fel de mult ca o frază.
Ron Howard a avut apoi inspiraţia să se joace cu iluzia realităţii. Filmul e conceput ca un fals documentar. Participanţii la interviu îşi aduc aminte în faţa camerei despre fiecare capitol al poveştii ("talking heads"). Dar ei sunt jucaţi de nişte actori. Folosirea acestor rame n-are cum să te deruteze, dar îţi dă de înţeles că politica la nivel înalt ajunge la oamenii obişnuiţi mereu la mâna a doua sau a treia.
Că, până la urmă, ne mişcăm printre aparenţe şi printre oameni care joacă roluri. Dovadă că David Frost şi Richard Nixon nu ni se dezvăluie, ci rămân nişte personaje imprevizibile şi puternice. Filmul e nominalizat la Oscar la cinci categorii (cel mai bun film, regizor, scenariu adaptare, actor în rol principal, montaj), dar tare mi-e teamă că va fi unul dintre perdanţii ediţiei şi că va obţine cel mult Oscarul pentru scenariu adaptare.
Frost/Nixon
Regia: Ron Howard,
cu: Frank Langella, Michael Sheen, Sam Rockwell, Matthew Macfayden, Kevin Bacon, Oliver Platt, Rebecca Hall.