Comedie con brio - Le concert

Dacă ar povesti un război, războiul ar părea suportabil. Dacă ar povesti un cutremur, cutremurul ar părea o lină clătinare de hamac. Radu Mihăilenau amortizează prin rîs aproape orice. În Le concert, o comedie cu ritm de marş transfrontalier, povesteşte marea schismă socială şi traumele aferente din Rusia post-sovietică. Dar alege registrul şi tempoul astfel încît să pară că oamenii răstoarnă istoria, nu invers. Doar că oamenii, din raţiuni de armonie, nu-şi propun să dea lumea peste cap prea des.

Un dirijor ajuns om de serviciu şi muzicienii lui cîntînd în stradă, pentru un pumn de copeici, alcoolici, bolnavi, roşi de timp şi de lipsuri - iată peticul de umanitate de unde porneşte recitalul lui Mihăleanu. E suficient un fax şterpelit din biroul directorului de la Balşoi şi o scînteie de revanşă în ochii maestrului cu mop pentru ca orchestra reîntregită să se pună în mişcare spre Paris. Faxul conţinea o invitaţie pentru un concert la Teatrul Chatelet, de fapt, o invitaţie pentru Concertul cu "C" mare, cel la care dirijorul visase o viaţă. Aşa că dirijorul lasă cîrpa de praf şi paharul de vodcă, îşi reintră în rolul de dirijor şi se apucă de strîns muzicieni cu ambulanţa condusă de prietenul violoncelist. Îşi găsesc şi un impresar, fostul KGB-ist care-i rupsese bagheta pe scenă dirijorului. De ce l-au ales tocmai pe el? Pentru că "ne eşti dator cu acest Ceaikovski!".

Şi de aici încep peripeţiile, goana după sponsori şi trombonişti. Filmul te plimbă prin Rusia de azi, cu nunţi de oligarhi şi mitinguri cu figuranţi, Rusia extremelor, ambele la fel de abrutizante: sărăcia cruntă, care visează la un strat de cartofi sau la un permis de veteran, pe de o parte, şi bogăţia orbitoare şi oarbă, care visează megakitsch-uri. Nu e rost de dramă însă, pentru că personajele lui Mihăileanu păşesc pe un covor de coji de banane, întins de la Moscova la Paris. Rîzi cu ei la tot pasul, rîzi şi nu mai meditezi la orînduirea crudă şi nedreaptă. Iar dacă nu rîzi, se aude muzica, de toate felurile, energică, biruitoare, ridicînd rîsul la stadiul de bucurie pură.

Cînd orchestra improvizată de Maestro ajunge în Franţa, are loc un şoc cultural în toată puterea cuvîntului. Francezii se uită chiorîş la ruşi, ruşii la francezi, francezii la ţigani, iar ţiganii cîntă Capricii de Paganini. Sau falsifică paşapoarte la botul avionului, sub ochii poliţiştilor. În general, muzica, limbaj universal şi magic, îi uneşte şi îi exprimă pe toţi, cu excepţia afonilor. Vlad Ivanov, în rol de oligarh şi torţionar de violoncelul, a ţinut cont că, după dom' Bebe, ne era dator cu un rol de comedie. E aproape de nerecunoscut, aşa rusificat şi dedicat arcuşului, mamei microbiste şi camerelor TV.

Le concert e o comedie lucrată con brio, aparent uşoară, sclipitoare şi fără pretenţii, ca telefoanele mobile "Made in China", vîndute la colţ de stradă de flautistul evreu & fiul. O bijuterie utilă de celuloid, care nu-şi propune decît să pună la treabă undele nevăzute care-i leagă pe oameni unii de alţii. Adică îşi propune (şi reuşeşte) foarte mult.

Mihăileanu pledează, affettuoso e sostenuto, pentru credinţa lui de căpătîi: oamenii rămîn oameni şi după ce trece tăvălugul istoriei peste ei. Iar istoria le e datoare cu o revanşă, fie şi una simbolică.