Concertul, posibilitatea şi visul - Le concert

Am văzut Train de vie şi am plâns. Am văzut Va, vis et deviens şi am plâns. În seara asta am văzut Le concert şi am plâns.

Dar să o luăm cu începutul. Nu sunt o persoană uşor impresionabilă, aleg filmele cu mare atenţie şi nu mă dau în vânt după orice comedie. Acum mai bine de două săptămâni am descoperit trailerul de la Le concert, abia azi am reuşit să ajung să văd filmul despre care prietenii mei care l-au văzut au declarat că i-a emoţionat foarte tare.

Nu m-a emoţionat povestea mai mult ca la celelalte două filme ale regizorului. La fel cum declara şi Gorzo în 24 fun, Mihăileanu se foloseşte de câteva elemente cheie care prind la public. Evrei care fac afaceri cu orice, ţigani pricepuţi într-ale cântatului, o poveste ascunsă a cărei morală vine spre final, limbi necunoscute înţelese de personajele principale. Dacă ai văzut un film, poţi înţelege universul acestui regizor de origine română care are bucuria de a vedea la fiecare generic Un film de Radu Mihăileanu, cuvinte identice în franceză şi română.

Şi atunci vine întrebarea firească: de ce am plâns? Nu am fost impresionată de viaţa dură pe care o trăiesc ruşii evrei din film, nu am fost atinsă de povestea violonistei de succes care nu îşi cunoaşte părinţii şi de visul ei de a-i vedea în sală la un concert, nu m-a emoţionat soţia care îşi iubeşte soţul atât de tare, încât face o scenă în public. M-a făcut să plâng muzica. Şi pe muzica aia divină, a lui Ceaikovski, mi-am dat seama ce reuşeşte Radu Mihăileanu printre toate clişeele şi prejudecăţile de care se foloseşte în filmele sale. El ne oferă visul şi posibilitatea. Poate cel mai frumos sentiment pe care ţi-l poate dărui un film.