Spectacol ratat - Le concert

După două filme încîntătoare, Train de vie şi Va, vis et deviens, Radu Mihăileanu revine pe marile ecrane româneşti cu Le concert. O poveste despre genialitate, artă, comunism, postcomunism şi despre multe altele. Filmul are două planuri pe care îşi construieşte discursul: unul socio-politic - al realităţilor comuniste şi postcomuniste, altul cultural - al manifestării geniului în spaţiul social. Cele două planuri se întîlnesc în personajul Alexei Filipov, un mare dirijor rus pe care vremurile (comuniste şi postcomuniste) l-au pus la colţul societăţii.

Filmul e ratat în ambele laturi. În discursul despre realitate Mihăileanu nu face decît să schematizeze anumite traiectorii de prost gust vizibile în societate, iar orice schematizare a unor lucruri deja răs-discutate în realitate (în presă, la televizor, la bere) devine clişeu. O rînduire de clişee sărăceşte un demers artistic, fiindcă pus în relaţie cu referentul său (realul), produsul artistic pare consumat şi artificial (chiar tezist pe alocuri - a se vedea portretizarea comuniştilor francezi în film). În cealaltă latură, a discuţiei despre artă, filmul reuşeşte să obţină exact contrarul intenţiei sale: în loc să pună în lumină valoarea, ajunge să o vulgarizeze în clipa în care naşterea unei opere artistice (concertul propriu-zis din film, actul care îl face posibil) e bagatelizată. Opera de artă pare un produs făcut la mişto, de aproape oricine, în cazul în care nişte instrumentişti care nu mai cîntă de treizeci de ani sînt adunaţi de pe stradă şi într-un mare teatru din Paris reuşesc să livreze un spectacol muzical înălţător aşa cum livrează telefoane mobile contrafăcute la colţ de stradă. Din acest motiv, ceea ce Mihăileanu cere spectatorilor e să creadă că, după ce ar fi stat treizeci de ani pe tuşă, Luciano Pavarotti ar fi putut veni la Metropolitan Opera din New York şi, după ce-şi dregea glasul de două ori, ar fi susţinut fără probleme recitalul din La fille du régiment a lui Donizetti, cu momentul celor nouă octave cu tot.

Cele două planuri sînt şi pline de glume de o calitate îndoielnică, care dinamitează constant orice emoţie posibilă. E ca şi cum am fi la Concertul de An Nou al Filarmonicii din Viena, iar orchestra s-ar opri după fiecare vals ori polcă pentru a intra în scenă cei de la Vacanţa Mare ca să distreze audienţa.