Dorind să vorbească despre oameni obişnuiţi şi problemele lor cotidiene, filmul îşi alege drept o eroină o tânără educatoare de 30 de ani aflată în pragul unei mari decizii: va pleca să lucreze în Italia. Deşi acceptă o slujbă sub calificarea ei, devenind infirmiera unui bătrân dintr-o localitate cu nume greu de pronunţat de pe lângă Milano, Francesca speră să economisească destul şi foarte repede pentru a deschide o grădiniţă particulară. Cei apropiaţi au reacţii diferite: de la descurajarea nervoasă din partea tatălui (care rosteşte incriminatele replici despre"curva de Mussolini care a spus că românii au crima în ADN" şi despre primarul Veronei care a declarat oraşul "liber de români") la susţinerea totală din partea mamei şi a prietenilor. Tânăra devine un personaj acţionând sub presiune (ca mai toate personajele Noului cinema românesc) atunci când încearcă să rezolve, înainte de plecare, problemele financiare ale iubitului, implicat în afaceri dubioase cu terenuri în litigiu şi mari datorii la mafia ţigănească. Acumulând bune observaţii despre obsesia românilor de a se "realiza" în altă parte, cu o bună intuiţie pentru dialog (semnalată şi de producătorul peliculei, Cristi Puiu), filmul descrie cu autenticitate medii şi personaje bine inserate în ele. Personajele arată şi vorbesc asemeni "vecinilor de pe palier" din cartierele bucureştene. Autorul sporeşte interesul poveştii fără happy end prin analogiile cu un caz real, celebrul "caz Mailat", violatorul care, după ce a ucis cu brutalitate o femeie de 47 de ani într-o staţie de autobuz din Roma, a declanşat uriaşe reacţii xenofobe vizându-i pe românii din Italia. Nu întâmplător personajului cel mai detestabil al filmului, mafiotul şef, poartă un prenume asemănător cu celebrul criminal, Remulus. Deşi violenţele au loc pe teritoriul nostru, conexiunile cu situaţia italiană a emigranţilor din România sunt pregnante.
Bobby Păunescu îşi explică foarte convingător sensibilitatea faţă de această nefericită întâmplare:"Eu am fost crescut la Milano şi Italia face parte din mine. Lumea mea a fost răsturnată de această poveste şi am simţit nevoia să reflectez mai profund asupra relaţiilor dintre români şi italieni: o temă tabu în contextul difuzei tendinţe anti-româneşti". Tonul filmului atestă această abordare personală a problemei, declanşată, după părerea proaspătului regizor de "criza de identitate tipică ţărilor ex-comuniste, care duce la căutarea unui «altundeva»". Tot el ne livrează explicaţia numelui ales pentru eroină: Francesca vine de la sfânta Francesca Cabrini, protectoarea emigranţilor italieni în America din secolul trecut.
Opţiunea pentru registrul discreţiei şi pentru focalizarea asupra unui destin fără ecou mediatic ne fac să-l credem pe autor că nu a mizat pe potenţialul senzaţionalist al subiectului. De altfel, Bobby Păunescu recunoaşte că maestrul său este Cristi Puiu, autorul care a declanşat imensul interes al criticii internaţionale faţă de tânărul cinema românesc graţie peliculei Moartea domnului Lăzărescu. Păunescu a fost producătorul acesteia, precum şi al unor scurtmetraje realizate la compania fondată împreună, Mandragora. Debutând , după ce a urmat şi cursurile intensive ale unei şcoli de cinema din Los Angeles, noul regizor declară că Francesca este, pentru el, "filmul de absolvire a şcolii de film Cristi Puiu". Cine cunoaşte scurt şi lugmetrajele dar şi opiniile despre cinema ale acestuia, înţelege că declaraţia nu e o amabilitate de circumstanţă. De la Puiu a învăţat, desigur, să se ghideze după opinia lui Truffaut potrivit căreia "un film trebuie să spună ceva despre autor şi despre cinema, în general".
Păunescu a scris un scenariu pe o temă faţă de care are o raportare personală, sinceritatea vibraţiei faţă de ea nutrind imaginile şi replicile acestui film. A tratat subiectul făcând uz de mijloace cinematografice asemănătoare celor preferate de maestrul său, ca de pildă planurile lungi şi mizanscena în profunzime. Acestea sunt însă preferate de majoritatea regizorilor care mizează pe cartea realismului şi se preocupă mai degrabă de "ce" şi nu de "cum" povestesc.
Din buna şcoală Cristi Puiu vine probabil şi pregnanţa tuturor personajelor, atât principale cât şi secundare: niciunul nu trece prin cadru neobservat. Firescul interpretării contribuie consistent la reuşita ansamblului, filmul oferind partituri inspirat abordate de Monica Bârlădeanu (Francesca), Luminiţa Gheorghiu (Mama), Teo Corban (Tatăl), Doru Ana (Naşul), Dorian Boguţă (Miţă), Dan Chiriac (Zâna), Ion Besoiu (Bunicul) sau debutantul Mihai Dorobanţu (Remulus). Nu ştiu dacă Bobby Păunescu are în vedere ceea ce se numeşte "o carieră regizorală". Mi se pare însă că Francesca e un debut onorabil, bine venit în contextul noului nostru cinema care nu poate continua să trăiască numai prin vârfuri. El are nevoie, pentru a se consolida, de o bună "bază" formată din filme care valorifică achiziţiile sale cele mai importante.
Citiţi scenariul filmului Francesca, un volum publicat de Editura LiterNet.