Cel mai crud basm pentru adulți - Omul pernă

În Omul pernă, ororile sunt îndulcite de tonul pe care sunt spuse. Maltratarea din poezia suprarealistă poate fi fermecătoare, atât timp cât versurile sunt scrise bine. Doar așa, puterea ei de fascinație face uitat aproape orice păcat.

Într-o lume în care mass-media dictează oroarea, ficțiunea se amestecă de multe ori cu realitatea. Textul lui Martin McDonagh merge în siajul raționamentului lui Emil Cioran: "dacă suferința n-ar fi un instrument de cunoaștere, atunci sinuciderea ar fi obligatorie". În piesa irlandezului, sinuciderea nu este obligatorie, dar este o realitate. Iar suferința funcționează ca o moarte continuă, în corp viu.

Un scriitor este anchetat pentru operele lui macabre, în care descrie schingiuirea unor copii și abuzul părinților. Martin McDonagh vorbește despre claustrare, vină și despre armata eliberatoare a literaturii. Călăii cu epoleți - "a good cop and a bad cop" - bunul, răul și (amândoi) urâtul cred că scriitorul a comis toate măcelurile inocenților, povestite în scrierile lui nepublicate.

Parabola omului pernă exacerbează realitatea de la care pornește. Omul pernă este străinul imaginar care le oferă copiilor șansa unei morți confortabile, în schimbul unui lucru la fel de simplu: renunțarea la luptă. De ce să te mai chinuiești și să cunoști, inutil, certitudinea groazei?

În pușcăria în care este adus scriitorul Katurian (Eugen Jebeleanu) nici măcar speranța nu are vreo șansă să rupă gratiile. Scelerații trăiesc în celulele lor ca un cub rubik, care se amestecă din când în când, cu tot cu destine, cu tot cu povești. Katurian scrie, iar Michal retardatul pune în aplicare formulele extravagante ale crimelor / sinuciderilor imaginate de fratele său. Michal nu prețuiește nici propria viață, nici pe a altora, iar Katurian e gata să și-o ofere pe a lui, pentru a da o șansă la eternitate literaturii pe care a inventat-o.

Afrim localizează imediat acțiunea, prin inserții de știri de la televiziunile românești, reușind să transmită mesaje omogene, care au ca punct de plecare aceeași violență, dar în diverse forme: claustrantă, verbală sau fizică - mergând până la anularea individuală.

Cum mergi pe stradă după un K.O.?

Spectacolul este o lovitură care te lasă fără aer. Din moment ce oamenii au plexul solar în același loc, pumnul strâns al lui Afrim ar avea același efect indiferent de naționalitatea "victimei". Omul pernă se poate prelungi și ca experiment social în afara scenei, dacă pleacă în urmărirea spectatorilor împleticiți. Unde ajung ei sau, mai ales, cum îi transformă toată beția violenței, primită sub formă de entertainment?

Spectacolul visceral, greu de digerat, te înghite într-o lume în care nu ți-ai dori să pășești niciodată, alunecând pe gheața subțire a unui text înspăimântător, cutremurător (și alte adjective asemănătoare). Liricizarea inimaginabilelor orori are o muzicalitate aparte, obsedantă. Este un mesaj de respingere a violenței, care se folosește chiar de augmentarea ei. În ultimă instanță, verbalizează una dintre multele lui întrebări: câtă violență mai ești în stare să suporți?