Moartea e preferabilă chinurilor ce urmează - Omul pernă

Brăila e un oraş unde nu mai e comunism, dar nici capitalismul n-a început. Clădirea teatrului domină străzile prăfoase şi, deşi aparent se încadrează în peisaj, în fond e unul dintre factorii cei mai vii din viaţa oraşului. Câţiva oameni întreţin această mişcare. Astăzi va fi vorba despre regizorul Radu Afrim, factor de turbulenţă şi de creativitate pe care doamna Viorica Dobrin, directoarea teatrului a ştiut să-l alinte şi să-l certe.

Afroveştile incluse în drama scriitorului irlandez sunt saturate de violenţă, dar nu de imitarea violenţei văzute în filme, ci de invenţiile elaborate de minţile nevinovate de copii, în încercarea lor de a ordona lumea pe care nu o cunosc. Autorii adulţi, arestaţi de poliţia unui stat totalitar gata să-i pedepsească pentru că poveştile imaginate de ei şi puse în scenă de alter-egourile lor copii interferează în mod dezordonat şi nefericit cu violenţa de stat a poliţiştilor. Element indispensabil pe traseul de la realitate la invenţie şi invers, Omul pernă este fiinţa fără anexe agresive sfătuind-şi interlocutorii, ajunşi pe diversele trepte ale disperării, să se sinucidă: moartea e preferabilă chinurilor care urmează. Piesa are o structură inelară: inelul ultim, cel care nu se vede şi despre care nu se vorbeşte: marele monolog al lui Ivan Karamazov despre suferinţa copiilor.

Însă piesa lui Martin McDonagh introduce un element nou, la fel de tulburător: de îndată ce li se dă posibilitatea, victimele-copii se transformă cu mari delicii în călăi copii, modelele narative oferite de adulţi sunt doar un punct de plecare pentru fantezia lor malignă. Interogatoriul la care este supus scriitorul şi fratele său rimează cu mărturiile supravieţuitorilor din temniţele totalitarismului, dar în cele din urmă fraţii sunt cu adevărat vinovaţi, au acceptat, au colaborat, au produs violenţă. Iniţial Katurian îşi apără opera: el n-a făcut nimic, doar a scris. Treptat se descoperă că ucigaşii au avut de profitat de pe urma invenţiilor lui crude. Iar fratele sau a avut de suferit. La alt nivel, şi fratele său a avut de profitat. Lupta pentru salvarea manuscriselor, devine o bătălie pentru acel strat al adevărului dincolo de care e imposibil de pătruns. Pot fi folosite orice mijloace împotriva adulţilor care molestează copii? Ce e de făcut cu copiii criminali?

Demonstraţia regizorului Radu Afrim este extrem de convingătoare pentru că nu-şi asumă rolul judecătorului, ci pe acela al povestitorului implicat. Spectacolul începe cu povestirea spusă de Mihaela Trofimov despre copii chinuiţi, morţi, în judeţe Bihor şi Vaslui. Întâmplările n-au nimic exotic în ele. De la acest grad zero al realităţii construieşte Afrim spectacolul transmiterii violenţei din civilizaţie în civilizaţie, din generaţie în generaţie. Pe scenă, actorii văd ceea ce nouă spectatorilor ni se ascunde. Aflăm din jumătăţi de cuvinte, din icneli, gîfîituri, retrageri cu cîrpa la gură: consecinţele acţiunilor celor doi torţionari sunt oribile. Ada Milea cântă despre degeţelele băieţelului, tăiate cu metodă. Şi din boxele luminate artificial actorii urmăresc cu o spaimă fără nimic haotic în ea desfăşurarea evenimentelor. Oamenii normali şi psihoticii, copiii şi adulţii, inspectorii de poliţie şi arestaţii, povestitorii şi ascultătorii sunt angrenaţi împreună în povestea plină de dezordine şi ură. Performanţa interpreţilor susţine tensiunea spectacolului: Liviu Pintileasa şi Alin Florea, poliţistul bun şi cel rău, se înverşunează să-i acuze pe fraţii Katurian, îi torturează devenind perfect odioşi, dar fraţii Katurian sunt într-adevăr vinovaţi (nu doar pentru că unul dintre ei a scris poveşti de groază). Fragmentele narative sunt meşteşugit integrate în structura dramatică, accelerînd parcă despletirea iţelor.

Ce de obicei publicul lui Radu Afrim a umplut pînă la refuz sala şi tensiunea creată între scenă şi sală se simţea aproape fizic. Violenţa a devenit atît de răspândită încât pare normală, n-are cine să lupte cu ea, noi oamenii normali din sală (dacă suntem normali) trebuie s-o respingem şi s-o negăm. Spectacolul lui Afrim merge în echilibru pe linia atît de fragilă care desparte realitatea din Bihor de legenda băiatului din Hamelin şi scoate, în acelaşi timp, la iveală legăturile dintre ei. Energia echipei actoriceşti funcţionează omogen, pe măsură ce se clarifică subiectul se complică mîzga motivaţiilor şi regizorul izbuteşte să-şi păstreze mîinile curate în modelarea unui succes care îi aparţine şi cu care Teatrul "Maria Filotti" îşi afirmă consecvenţa în alcătuirea unui profil.