"Am fost de toate: separatişti, suporteri ai independenţei, suveranişti, suveranist-asociaţionişti." "Am început prin a fi existenţialişti". "Am citit Sartre şi Camus". "Apoi pe Fanon, şi am devenit anti-colonialişti". "Am citit Marcuse şi am devenit marxişti". "Marxist-leninişti!" "Troţkişti". "Maoişti". "După Soljeniţîn, ne-am schimbat opinia. Am devenit structuralişti." "Situaţionişti". "Feminişti". "Deconstructivişti". "E vreun -ism pe care nu l-am adorat?" "Cretinism". "A, nu! Amintiţi-vă de Guo-Jing." "Cine era Guo-Jing?" "Un arheolog cu o fustă despicată până la crăpătură".
Tâlcul filmului Les invasions barbares al canadianului Denys Arcand stă, printre altele, în acest şir de replici. Pe scurt, povestea filmului este un fel de Moartea domnului Lăzărescu, dar spusă pe dos. Imaginaţi-vă, carevasăzică, un domn Lăzărescu în cam acelaşi sistem spitalicesc, dar cu următoarele modificări: este diagnosticat şi capătă îngrijiri din prima; fiica rătăcitoare nu reuşeşte să vină de pe mare să aibă grijă de el, dar fiul milionar - da; numitul Lăzărescu, pe care îl cheamă, de fapt, Remy, are încă o (fostă) nevastă care, chiar dacă a fost înşelată în virtutea credinţei în revoluţia sexuală iniţiată de generaţia sa, e încă dispusă să îl ajute; are mai mulţi prieteni şi de mai mare nădejde decât vecinii fofilaţi şi cârcotaşi ai -escului din povestea românească. Faptul că fiul trăieşte la Londra, unde manevrează tranzacţii bancare de milioane, are numeroase ramificaţii: poate să îi aranjeze tatălui o cameră retrasă şi dichisită cu întreg luxul într-o aripă nefolosită a spitalului, îl poate duce rapid la analize peste gard, în Statele Unite, îi poate cumpăra heroină ca să-i uşureze chinul şi îi poate aduce alinarea perfectă într-o moarte inevitabilă. Aceasta este povestea de la suprafaţă sau, în fine, firul cel mai clar al poveştii.
Deşi deloc subtil, dar nu atât de simplu trasabil, este, când pe dedesubt, când la vedere, ieşind ca un monstru din adâncuri, un alt fir. Dacă i-am zice conflict între generaţii, ar fi nu numai prea puţin, dar am face şi o mare nedreptate dialogului uneori căutat-intelectual al personajelor, ceea ce nu îl face mai puţin analitic sau mai puţin delicios-umoristic. Firul cu pricina nu porneşte de la titlu, ci ajunge la el, deşi uneori filmul, pişicher, ne trimite pe piste false, cum ar fi aceea că barbarii din titlu sunt teroriştii care au pocnit cele două Turnuri Gemene. Sau aceea, dezvoltată vehement de Remy, fost profesor de istorie, care izbucneşte furibund în prezenţa unei sărmane asistente nestrămutate în credinţa sa întru Domnul, că nu secolul XXI este cea mai sângeroasă din perioadele omenirii (ca atare, intrând în polemică deschisă cu comentariile televizorului legate de 9 / 11), ci secolul XVI, când spaniolii, portughezii, apoi americanii şi francezii au nimicit 150 de milioane de indieni din cele două Americi.
Şi dacă i-am zice, totuşi, conflict între generaţii, în lipsa unui termen mai bun sau tocmai pentru că termenul are o largă capacitate de penetrare, ar trebui să îngustăm puţin câmpul pentru a nu rămâne într-o zonă vagă, fiindcă Arcand, care a comis şi scenariul acestui film, este cât se poate de specific. Mai ales când îl pune pe Remy să se definească, prin opoziţie cu fiul său, pe care îl dispreţuieşte fiindcă nu are cultură, dar "se joacă", în schimb, pe computer: "El e un capitalist puritan, eu sunt un socialist senzual". Paradoxul sau ironia este că, fără capitalistul puritan, Remy ar fi murit neîngrijit, nefericit şi chinuit. Banii pe care fiul său (nu neşcolit - a făcut matematică şi economie -, dar neşcolit după standardele tatălui, pentru care "umanioarele" sunt singurele care contează) îi face ba folosind celularul, ba computerul; aceste instrumente grosolane i-au adus ultimele clipe de fericire şi reîntâlnirea cu prietenii, ba chiar şi reconcilierea cu odraslele sale. Barbarii din titlu, al cărui prinţ este, în metafora lui Remy, însuşi fiul său, sunt această nouă generaţie care n-ar şti să citeze din cărţile de istorie, de literatură, care nu are nici cea mai vagă idee despre artă sau despre filosofie. Sunt cei care dezintegrează, din ignoranţă, prin neperpetuarea "tradiţiilor", un anumit tip de aristocraţie a spiritului. Dar...
Ca orice aristocraţie pe cale de extincţie, grupul lui Remy nu este decât un patetic cor care jeleşte, separat şi unul pe umărul altuia, gloria unor vremuri apuse. Viaţa tuturor este distrusă, patetică şi fără perspectivă, chiar şi cea aparent mai liniştită a cuplului de homosexuali care au la dispoziţie, idilic, doar weekendurile. Lipsa perspectivei nu vine numai din vârstă, ci, mai ales, din înrădăcinarea în nişte practici de viaţă rămase neactualizate, din faptul că, deşi nu se mai închină la zeii lor morţi, le deplâng dispariţia şi sunt prizonieri ai acestei nesfârşite prohodiri. Agăţaţi de trecut, nimic, în faţă, nu mai este vizibil.
În toată această lume, singurii dotaţi cu speranţă sunt tocmai copiii acestei generaţii şi iar, nu din cauza vârstei, ci pentru că nu există în ei nici un trecut care să îi tragă în jos. Sau dacă este, ca în cazul lui Nathalie, fiica recuperată din adicţie a lui Dominique, au forţa, energia şi inteligenţa să îl depăşească.
Această demonstraţie sinuoasă şi pe mai multe nivele a lui Arcand este, de fapt, ilustrarea sofisticată a pierderilor şi câştigurilor la momentul de răscruce al morţii unei epoci, care înseamnă începutul uneia noi. Putem să nu fim de acord, dar asta nu ne împiedică să contemplăm şi să cugetăm asupra teoriei. Este un fel de bilanţ, nedefinitivat, de neîncadrat în categoriile binelui şi răului, chiar dacă titlul este aparent maliţios. Ironia lui circumscrie, în fapt, exclusivitatea malignă a unei viziuni unice, îngropată într-o tradiţie care îşi asumă supremaţia lui "a avea dreptate".