Portret de grup - Les Invasions barbares

Rémy (Rémy Girard), copil radical şi libertin al anilor '60, profesor universitar şi protagonist al filmului lui Denys Arcand Declinul imperiului american (1986), e acum pe moarte. Este internat într-un spital din Quebec, cu un cancer inoperabil. E divorţat, dar fosta soţie e alături de el; pentru ea, nenumăratele lui infidelităţi nu mai reprezintă decît un subiect de glumă: "Aici îşi aducea amantele. Cu puţin noroc o să găsim nişte chiloţei." Nimeni nu rîde mai tare decît Rémy: corpul l-a lăsat de izbelişte, dar i-a rămas plăcerea de a le prezenta pe doamnele de la căpătîiul său în termeni galanţi - "Temerara mea soţie, amantele mele preferate...". Şi i-a rămas plăcerea de a fi deştept în compania prietenilor săi deştepţi: beţia unei tirade împotriva bisericii catolice, frisonul unei butade ("Nenorocirile Poloniei sînt dovada existenţei lui Dumnezeu."), patosul unui discurs de reabilitare a secolului 20, viziunea unei civilizaţii ameninţate de barbari - teroriştii, dar şi hoardele de noncititori în fruntea cărora Rémy îl pune chiar pe fiul său (Stéphane Rousseau). Rémy nu moare în spital. Împreună cu prietenii săi, se mută într-o cabană de pe malul unui lac şi continuă să discute. La un moment dat îşi recapitulează traseul intelectual enumerînd bornele - Camus, Sartre, Marcuse, Troţki, Mao (prin Godard), Soljeniţîn. E o imagine frumoasă - profilurile lor înşirate, atmosfera de pastorală -, dar poate fi umbrită de o bănuială: dacă filmul nu e decît un soap cu referinţe pretenţioase? S-ar putea ca unii spectatori să-l folosească pe post de soap pentru intelectuali - să se simtă flataţi că înţeleg aluziile personajelor şi să răspundă cu lacrimile lor; cu alte cuvinte, să se înduioşeze de soarta lui Rémy pentru că Rémy e un muribund cu lecturi. Dar nu e vina filmului dacă e folosit aşa.

În primul rînd, Arcand ne arată că nu e mare lucru de capul intelectualilor săi, şi ei ştiu asta. Nu trebuie să fi văzut Declinul imperiului american (unde acelaşi grup se aduna în acelaşi loc) ca să înţelegi că radicalismul lor n-a fost niciodată bun decît de şuetă, că ideile lor n-au fost decît mingi în meciuri amicale de ping-pong. Fac parte dintr-o generaţie care a pretins că vrea să revoluţioneze sistemul, dar adevărata lor chemare n-a fost revoluţia, ci joaca, adevărata lor cauză a fost cozeria, şi pînă la urmă sistemul s-a dovedit destul de suportabil - i-a lăsat să fie egoişti şi comozi. (Una dintre ironiile filmului este că fiul lui Rémy, bancherul, unealta negînditoare a sistemului, "prinţul barbarilor" care se joacă pe computer în loc să citească, e mult mai serios decît tatăl său şi pare mai frămîntat decît oricare dintre intelectualii din grup.)

Toate astea sună dur, însă Arcand este extraordinar de blînd. Invaziile barbare nu e o satiră a burgheziei intelectuale. Toleranţa graţioasă cu care priveşte neseriozitatea acestor vieţi - inteligenţa risipită în trăncăneală, farmecul aproape inocent al năzbîtiilor sexuale - e ca un antidot la excesele seriozităţii, la ideea sumbră (şi cumva arogantă) că niciodată n-a fost mai rău decît în epoca noastră, că apocalipsul vine acum. Asta nu înseamnă că filmul nu ia nimic în serios: Rémy pare hotărît să moară turuind, dar ultima parte a acestui film logoreic (din momentul în care personajele se mută lîngă lac) lasă o impresie de potolire şi împăcare - secvenţele pot să-ţi rămînă în memorie ca o serie de tablouri. Şi cea mai emoţionantă revelaţie este aceea că Rémy, oricît de puţine iluzii şi-ar face, oricît de amoral ar putea să pară, tot e vulnerabil la nevoia general umană de a desprinde din viaţă o morală, o învăţătură pe care s-o poată da mai departe - fiului care s-a ţinut departe de el şi a învăţat pe de rost lecţiile capitalismului, frumoasei barbare (Marie-Josée Crozé) care îi dă heroină, studenţilor care îl vizitează la spital. Nu l-ar fi vizitat dacă delicatul "prinţ al barbarilor" nu i-ar fi plătit pentru asta: da, capitalismul nu-i chiar atît de rău.

Dar ce rămîne dintr-o viaţă ca a lui Rémy, ce merită transmis? Poate acea artă de a suporta uşurătatea fiinţei. Rémy spune la un moment dat că ar fi vrut să scrie Arhipelagul Gulag sau tabelul lui Mendeleev; n-a lăsat nimic de genul ăsta. Pe de altă parte, după cum declară la un moment dat doamnele din grup, "am pompat cît am putut". E adevărat că se referă la activitatea lor pe frontul sexului oral, dar cine poate să le acuze că şi-au irosit vieţile?