Premiat şi controversat: Invaziile barbare

Denys Arcand, regizor canadian, este autorul filmului care a luat un premiu de scenariu la Cannes, precum şi trei premii César - pentru scenariu, cel mai bun regizor, cel mai bun film, premiul Oscar, precum şi o serie masivă de nominalizări şi premii la alte competiţii. Totuşi, filmul lui Denys Arcand nu a cucerit întreaga lume, principalele rezerve fiind focalizate pe enorma pălăvrăgeală în jurul unui muribund emanată de nişte tipi retrograzi, egocentrişti, precum şi pe voinţa expresă a cineastului de a amesteca tezist umorul şi tragedia.

Rémy (interpretat de actorul Rémy Girard, care ar fi meritat un premiu de interpretare) este un profesor atins de cancer, divorţat, al cărui fiu, Sebastien (Stephane Rousseau), revine de la importantul său post din Anglia pentru a-i uşura ultimele zile. Sebastien începe o luptă dură cu sistemul (de la cel medical la cel poliţist) pentru a-i asigura părintelui părăsirea acestei lumi în condiţii decente. El îi adună pe foştii prieteni, pe fostele amante, rudele şi apelează chiar la protagoniştii traficului de droguri pentru a procura heroina necesară alinării durerilor, dar ilicită. Distanţarea dintre generaţii se şterge în amalgamul amintit mai sus, unde chiar agentul pus să-i urmărească pe dealerii de droguri îi dă o mînă de ajutor pentru obţinerea heroinei. În concepţia lui Rémy, aflat pe punctul de a părăsi viaţa, "invaziile barbare" sunt atentatele la adresa culturii, chiar dacă aceasta a fost virusată deja în epoca tinereţii sale de numeroase isme - existenţialism, structuralism, deconstructivism, maoism şi... cretinism. Acest bagaj cultural al anilor ‘60 îl va face pe Rémy (în tinereţe) să ridice în slăvi pînă şi "revoluţia culturală chineză" în faţa unei fete ai cărei părinţi au fost ucişi, iar ea trimisă într-un lagăr de concentrare. Dar, fabulînd mai mult pe capriciile bolii şi pe tema benignităţii sistemului actual, regizorul pierde din vedere tocmai relaţia dintre acele isme şi globalizarea actuală, pericolul terorismului, emigraţia, amestecul valorilor etc., etc.

Decalajele omului faţă de societate sunt privite de cineast prin prisma unui misoginism prost ascuns de umor şi de o concluzie "culturală" - salvarea prin cărţi.

Deşi stilul lui Denys Arcand propune spectatorului o amestecare lină a planurilor, o ştergere discretă a autorităţii auctoriale şi o teatralitate sugerată mai ales în anumite dialoguri tête-à-tête, suntem departe de farmecul ficţiunii lui Tim Burton din Peştele cel mare, care are drept erou tot un muribund, care-şi rememorează viaţa cu ale ei bune şi rele. "Ficţiunea" lui Burton bate "realismul" lui Denys Arcand la capitolul emoţie şi poezie, inspiraţie şi forţă morală. Invaziile barbare rămîne totuşi un film important nu atît pentru cantitatea premiilor, cît pentru subtilul mesaj cuprins în titlu, cu care putem fi sau nu de acord. Fiindcă văzute de la Washington toate celelalte populaţii ale lumii sunt văzute ca barbare...