Poezie şi moarte în Les invasions barbares

Atenţie, barbarii sunt la porţile noastre! Acum au înfăţişarea marilor puteri mondiale, a complexelor imperii financiare, a freneticelor metropole americane adesea private de adevărate raporturi umane. Astfel precum invaziile barbare au decis inevitabil declinul Imperiului Roman, în acelaşi mod barbarii de azi, travestiţi în oameni de afaceri, devotaţi banilor şi tehnologiei, care duc o viaţă frenetică şi omologată, distrug civilizaţia occidentală. Civilizaţie care, după Denys Arcand, regizorul Invaziilor Barbare, a început cu Dante şi cu Montaigne.

Consumism, putere, aroganţă, Eros şi Thanatos se întrepătrund în povestea lui Remy, un profesor universitar de istorie din Montreal, în ultimele zile ale vieţii sale. A trăit o viaţă neregulată, de libertin impenitent, a venerat toate plăcerile vieţii, ale artei şi ale culturii cu un hedonism vorace, a urmat idealuri care de multe ori l-au dezamăgit dar pe care nu le-a abandonat. În pragul a cincizeci de ani descoperă că are o boală terminală, dar se descoperă şi singur, abandonat de prieteni şi de copii.

Murim singuri, pare că ne sugerează Arcand, însă trăim cu ceilalţi: prietenii şi familia dintotdeauna, evident, dar şi alături de scriitorii, de cineaştii, de artiştii şi de gânditorii pe care îi iubim...

Printr-un miracol de umanitate, fiul său care îi este străin, un yuppie londonez înconjurat de artificii high-tech, va sări în ajutorul tatălui şi îi va aranja fericirea ultimelor ore. Fiul cu care nu reuşise niciodată să dialogheze: "El este un capitalist puritan, eu sunt un socialist erotoman...". La căpătâiul bolnavului muribund are loc o invazie afectivă de prieteni regăsiţi, ca pentru a contrasta, măcar pentru puţin timp, cu invazia barbară şi letală a cancerului... Împreună amicii care aparţin aceleiaşi generaţii recompun imaginea unui trecut genuin şi a marilor valori conform cărora au crescut şi şi-au condus destinul...

Regizorul franco-canadian Denys Arcand critică societatea occidentală a noului mileniu. O societate care, după ce a trăit toate "ismele" posibile şi imaginabile, de la existenţialism la marxism, de la anticolonialism la maoism, de la structuralism la deconstructivism, trecând prin feminism, trăieşte la ora actuală faza acută a "cretinismului" său, demonstrând că este din ce în ce mai barbarizată. Umorul acerb al regizorului face ca personajele filmului să critice şi să se autocritice: în definitiv, unicul "ism" în care nu s-au încadrat a fost acela al "consumismului".

Una din temele implicite ale filmului este America şi puterile sale. O ţară care, lovită în inimă şi distrusă fiind de evenimentele tragice de pe 11 septembrie, s-a închis şi mai mult în sine şi i-a numit pe toţi cei ce nu fac parte din sistemul său ideatic "barbari"... Filmul contestă în mod amplu raporturile între oameni, caracterizate astăzi prin cinism, banalizare, arbitrar, falsitate şi oportunism. A propos de titlu şi de presupusul său anti-americanism, regizorul afirmă într-un interviu: "..Nu sunt nici pro, nici contra lor. Statele Unite domină lumea, noi le suntem vasali, asta este realitatea, trebuie acceptată şi gata, nu e loc de discuţii. Există unii care trăiesc această realitate mai bine, alţii mai rău, Irakul cunoaşte bine subiectul... Dar trebuie să ne obişnuim cu această situaţie, acest secol va fi astfel, ba chiar Imperiul American este destinat a fi din ce în ce mai dominator. Şi vom vedea din ce în ce mai multe invazii ale barbarilor... De-altfel în viziunea Washingtonului a fi francez, bulgar sau italian înseamnă a fi barbar"

Când în 1986 în Declinul Imperiului American întâlneam aceleaşi personaje de azi din Invaziile Barbare, discuţiile lor se orientau în jurul poveştilor clitoridiene şi ale găurilor din stratul de ozon. Simţeam deja atunci la Denys Arcand o vervă şi o autoironie dezinhibată care în acelaşi timp avea ceva paternalist. Regizorul povestea în acel film despre generaţia eliberării sexuale, trăită mai mult la nivel verbal decât pusă în practică. În Isus din Montreal (1989) Arcand povestea în tonuri alegorice parcursul unui actor care îl interpreta pe Isus într-o reprezentare sacră actualizată şi dezavuată de către biserică. Procesul de identificare îl poartă acolo pe actor până la a urma exemplul creştin al morţii sacre.

Tulburător, cinic, direct, filmul ne oferă o mostră de viaţă comună multora. Deşi tema esenţială este aceea a bolii, filmul nu cade niciodată în banalitate. El povesteşte viaţa astfel cum e, plină de dureri şi de emoţii, de pasiuni şi de renunţări.

Cunoaşterea este o altă temă recurentă a filmului şi poate punctul său cel mai tare. Trăim într-o societate de o modestie intelectuală alienantă. La urma urmelor, nu ştim nimic, a spus Socrate. Ne lăsăm orbiţi de liberalismul economic şi juridic în detrimentul a ceea ce Remy disperă de a nu fi găsit: SENSUL! Arcand subliniază efortul acesta semantic al generaţiei sale criticând societatea actuală, în care se preferă efemerul, superficialul şi interesul (cu elevi plătiţi şi sănătate de cumpărat!)...

Filmul tratează subiecte fierbinţi precum acela al drogurilor utilizate în scopuri terapeutice, al eutanasiei, al corupţiei sau al nebuniei... În ciuda tristeţii care pare să acompanieze sfârşitul unei existenţe, Invaziile Barbare este un imn de laudă adus vieţii şi tinereţii. Nu e uşor să-ţi iei rămas-bun de la cei pe care îi iubeşti, nu e uşor să accepţi că pleci ca să nu te mai întorci niciodată, nu e uşor să ştii că totul va continua şi fără tine...Cu toate acestea profesorul, conştient de toate erorile pe care le-a comis, nu îşi neagă adevărata natură...

Scenariul a fost premiat la Cannes şi conţine dialoguri construite cu abilitate într-un festin de "intelectualitate", dialoguri culte şi bogate în citate şi trimiteri literare (Platon, Seneca, Dante sau "Arhipelagul Gulag" şi Cioran) ori cinematografice. Este un film care ne "invadează" simţurile: ne mişcă şi ne produce râsul totodată, ne suscită revolta şi tandreţea, lasă şi lansează în fiecare moment o invitaţie / semnal către reflecţie şi necesitatea de a interveni cât mai repede... Regia lui Arcand este una tradiţională şi nu aduce mult limbajului cinematografic existent. Însă câte filme văzute posedă această graţie a dialogului şi a scenariului?

Suntem mici în faţa morţii... Aceasta ar fi o altă mare temă a filmului. În ciuda certitudinilor sale, Remy se pune în discuţie. El va redeveni Nimic, deşi acum este Totul, graţie sentimentelor sale de iubire pentru ceilalţi. Deşi este un mare intelectual, un arid teoretician, partea sa umană iese în evidenţa pe parcursul filmului. Invaziile Barbare se încheie printr-un act teribil de dragoste care nu poate lăsa indiferent pe nici-un om care a iubit!

Un film pentru cei care vor să surâdă fără a uita să reflecteze...