Un scenariu marfă (Noul Cinema Românesc 4)

În 2008, timp de două săptămâni (23 aprilie - 6 mai), Marfa şi banii de Cristi Puiu a rulat la Film Forum, care este, de patru decenii, cel mai important arthouse cinema din New York pentru premiere independente şi filme de autor internaţionale. În acel moment, majoritatea criticilor americani cunoşteau doar două sau trei producţii româneşti din anii 2000: Moartea domnului Lăzărescu de acelaşi Cristi Puiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu şi, poate, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu. Ei au avut atunci şansa de a descoperi filmul care a dat tonul Noului Cinema Românesc, iar cronicile apreciative nu au întârziat să apară în presa scrisă (The Village Voice, The New York Times, The New York Sun, Film Journal International, Time Out New York, The New Republic etc.), precum şi în spaţiul virtual.

Cum era de aşteptat, criticii s-au raportat, în analizele lor, la nişte road movies cunoscute, precum Two-Lane Blacktop (1971) de Monte Hellman şi mai ales Duel, debutul lui Steven Spielberg din acelaşi an, dar şi la clasicul Le Salaire de la peur / The Wages of Fear (1953) al lui Henri-Georges Clouzot. Însă, spre deosebire de reperele acestui gen, Marfa şi banii este "lipsit de evenimente şi anticlimactic până la extrem", după cum remarcă Bruce Bennett în The New York Sun.

Construit după reguli (îi pot fi identificate cele trei acte "tradiţionale" şi plot point-urile), scenariul lui Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu este remarcabil prin modul în care reflectă relaţiile de familie, de amiciţie şi de afaceri din societatea românească a sfârşitului de mileniu. Scenariştii îi acordă atenţie fiecărui personaj în parte, fie că are un rol important în poveste sau apare pe ecran doar câteva minute, şi îi construiesc minuţios portretul, creându-i un background şi străduindu-se să-i pătrundă cele mai intime resorturi. De aceea toate caracterele şi situaţiile ne par rupte din realitate şi nu suntem deranjaţi de note false, cum se întâmplă cu marea majoritate a producţiilor româneşti din acea perioadă. Criticul şi istoricul de film Tudor Caranfil observă pe bună dreptate, în al său Dicţionar universal de filme (ediţia a treia, 2008), că Marfa şi banii este un "moment de referinţă", care "schimbă datele proprii cinematografiei române («inflaţie poetică, cod simbolic, parabolă flască») într-un cinema viguros".

Chiar şi fără metafore sau simboluri (exceptând, cum am precizat, onomastica), filmul nu este deloc lipsit de gravitate, cum pare a crede Scott Foundas. În cronica sa din The Village Voice, criticul afirmă: "dacă Marfa şi banii are vreo «idee mare», e vorba de primii paşi, nesiguri, ai unei naţiuni postcomuniste către capitalism". Paralelismul dintre evoluţia tinerilor eroi şi cea a tinerei democraţii româneşti mi se pare hazardat. "Ideea mare" a filmului, sugerată în episodul precedent, este, în opinia mea, o mare întrebare: până unde eşti dispus să mergi pentru a-ţi vedea visul împlinit? Este evident că această interogaţie îl macină pe protagonist, iar noi, spectatorii, suntem stimulaţi să ne punem aceeaşi întrebare.

Scenariul iniţial, câştigător la concursul organizat de Oficiul Naţional al Cinematografiei (ONC) în 1999, a suferit mai multe modificări până să devină film. Cea mai importantă dintre ele este legată de "metamorfoza" lui Ovidiu. În acel draft, la final protagonistul, deşi realizează că Marcel Ivanov, care i-a plătit gras transportul la Bucureşti, a ucis fără milă şi fără scrupule - prin mâna sa dreaptă, Sotir Erdogan - trei persoane care-i stăteau în cale, se oferă să facă şi alte "comisione" pentru mafiot. Vrea Ovidiu să aibă dovezi pentru a-i denunţa poliţiei pe Ivanov şi Erdogan? Sau el se gândeşte numai la faptul că alte trei curse plătite la fel de bine îi pot aduce independenţa mult visată? Nu putem şti cu siguranţă. Cert e doar că, în film, Ovidiu încearcă să rupă asocierea cu mafioţii, ceea ce-i stârneşte furia lui Ivanov, care îi ameninţă cu moartea întreaga familie. Remuşcările sunt inutile, acum tânărul ştie prea multe pentru a mai putea ieşi din joc nevătămat... Această modificare bine-venită dă mai multă tensiune confruntării finale şi, evitând o posibilă interpretare simplistă a protagonistului, ni-l aduce mai aproape şi ne îndeamnă să cântărim mai bine cele văzute pe ecran.