Scurtmetrajele lui Bogdan George Apetri (Noul Cinema Românesc 10)

Bogdan George Apetri, regizor care debutează în 2010 în lungmetraj cu Periferic, este încă un cineast puţin cunoscut în ţara sa de origine. El a absolvit în 2006 prestigioasa Columbia University (School of the Arts) din New York, cu un dublu master of fine arts, în regie şi imagine de film. (La Columbia, a fost coleg cu Florin Şerban, cu care a şi colaborat la mediumetrajul Emigrant / Angel).

Scurtmetrajele studenţeşti ale lui Bogdan George Apetri au circulat pe la zeci de festivaluri din toată lumea, reprezentând România, ţara în care nici măcar criticii de cinema nu auziseră de autorul lor. Ce-i drept, A Very Small Trilogy of Loneliness / O foarte scurtă trilogie despre singurătate şi Last Day of December / Ultima zi din decembrie au fost prezentate şi în cadrul unor festivaluri de la noi (TIFF, "Anonimul" şi IPIFF), dar au trecut aproape neobservate. Puţini cinefili autohtoni ştiu că primul titlu citat a fost nominalizat în 2006 la "Oscarurile studenţeşti" (premii pe care Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice din SUA le acordă celor mai promiţători regizori tineri), iar în 2007 tot Trilogia a fost singurul film românesc selecţionat în competiţia de la Clermont-Ferrand (cel mai important festival din lume dedicat exclusiv scurtmetrajelor).

În aceste condiţii, "Seara de film" pe care Institutul Cultural Român i-a dedicat-o cineastului, în septembrie 2007, a reprezentat un eveniment cultural necesar. Publicul a avut atunci ocazia să urmărească evoluţia autorului de-a lungul a cinci filme scurte. De la Corny (2002) şi până la Ultima zi din decembrie (2006), Bogdan George Apetri a renunţat treptat la momentele comice, înlocuindu-le cu accente dramatice. De fapt, nici măcar Corny, scurtmetraj care poate fi acuzat de persoanele foarte religioase că trivializează relaţia cu divinitatea, înălţând un banal baton de ciocolată la rangul de sens al vieţii, nu este doar comic, căpătând spre final valenţe tragice. Indiferent dacă poveştile lor sunt plasate într-o megametropolă multiculturală precum New York-ul sau într-un sat românesc din creierii munţilor, filmele lui Bogdan George Apetri vorbesc în primul rând despre însingurare, cea mai gravă maladie a spiritului contemporan. Problema personajelor nu este atât lipsa de comunicare, cât refuzul de a comunica cu aproapele, cum o dovedeşte O foarte scurtă trilogie despre singurătate, în care cineastul izbuteşte să ne spună o poveste convingătoare fără sprijinul cuvintelor, doar prin imagini şi sunete.

Reuşita unui astfel de experiment riscant dovedeşte superioritatea unei şcoli de film străine, în care, pe lângă propriile sale proiecte de scurtmetraj, cineastul în devenire trebuie să realizeze o serie de exerciţii de regie, străine studenţilor de la UNATC: filme cu doar două personaje sau fără dialoguri şi sound design (numai cu muzică), refacerea - cu o mică inovaţie - a unei secvenţe faimoase sau exemplificarea unui anumit procedeu tehnic, filmarea unui concert sau a unui spectacol de teatru ş.a.m.d. Astfel de exerciţii, deşi aparent restrictive, îi oferă regizorului posibilitatea de a se concentra asupra decupajului secvenţelor şi compoziţiei cadrelor, fără a-şi mai face griji privind interpretarea actorilor, scenografia sau sunetul. De aceea, cinematografia noastră are nevoie (şi) de regizori care să fi trecut printr-o şcoală de film profesionistă din afara ţării. Cel mai bun exemplu este Cristi Puiu, care, reîntors de la Geneva, a reinventat cinematograful mioritic, iar lista poate fi continuată cu Thomas Ciulei (documentaristul a studiat la München şi la New York) şi cu Ruxandra Zenide (prima femeie-regizor care a debutat în lungmetraj, la noi, după 1989 a urmat cursurile celebrei şcoli de film FAMU din Praga).

Revenind la Bogdan George Apetri, nu cred că este străină de educaţia sa într-ale regiei nici preocuparea pentru structura simetrică a filmelor sale; doar The Arrival of the Train at the Station (un filmuleţ dintr-un singur cadru, omagiu - nelipsit de ironie postmodernistă - adus Fraţilor Lumière, cu al lor celebru L'arrivée d'un train à La Ciotat) reprezintă o excepţie de la regulă. În rest, cineastul nu se mulţumeşte să decupeze "felii de viaţă", ci aspiră să creeze lumi ficţionale perfect închegate, în care putem desluşi paralelisme între acţiunile a două personaje sau ale unuia şi aceluiaşi personaj la două vârste diferite (ca în Ultima zi din decembrie), finaluri închise, circulare, sau climaxuri dublate etc. Bogdan George Apetri, care, pe lângă regizor, este şi scenarist, operator, monteur, sound designer şi producător, se dovedeşte un autor total, care, în cadrul Noului Cinema Românesc, nu va mai ocupa mult timp un loc... periferic.