În acest moment istoric în care se nasc regizori la fiecare pas, o epocă de glorie facilă în care se devine scriitor imortal cu o singură carte (şi nu vorbesc despre Salinger), star de cinema cu două-trei filme (fără a muri apoi ca James Dean), faimoşi din nimic, generaţia regizorilor români din Noul Val are o biografie similară, în care taţii nu sînt absenţi, iar ei nu au apărut din neant.
În ultimii ani am avut satisfacţia să-i cunosc, în România şi în Italia (unde trăiesc de mult, de pe vremea Democraţiei Creştine), pe Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Cătălin Mitulescu, Bobby Păunescu, Alexandru Solomon, Adrian Sitaru, Radu Jude, Constantin Popescu, Radu Muntean, Răzvan Rădulescu.
Am învăţat de la ei, ca cinefil exigent, că măsura oportună a talentului este a avea, da, dar numai atît cît să-ţi placă ce faci, niciodată destul, ca să faci mult, dar nu totul dintr-o dată, ca să înfrunţi cum poţi demonul autodistrugerii; pentru că aceasta este forma desăvîrşită a talentului omenesc absolut şi pentru că oricare altă formă de talent ar putea deveni o dictatură care nu suportă opoziţia; pentru că talentele ratate sînt talente limitate în epoca asta a noastră exaltată, în care ori ai succes, ori mori. Şi am mai învăţat de la ei că talentul în sine nu e suficient; e banal, ştiu, dar este cheia de boltă a succesului tolerabil. Talentul-şi-atît e un animal sălbatic; a avea talent-şi-atît e un noroc chior, dar şi o osîndă.
Regizorii români din Noul Val, aşa cum i-am cunoscut eu, reprezintă o contracultură care exprimă propria sa rebeliune, indicînd stiluri şi comportamente alternative. Moştenitori ai unor părinţi deseori conformişti, filmele lor sînt interpretabile după principiul petelor lui Rorschach: în ele, fiecare vede ce vrea, ce-l obsedează.
Prima mea dragoste, aceea care nu se uită niciodată, a fost Nae Caranfil. Despre el am scris primul meu articol, care a prilejuit şi prima mea întîlnire profesională cu Mihai Chirilov (cînd mai exista ProCinema). Se întîmpla în toamna lui 1997, cînd Nae turna la Roma Dolce far niente, cel de-al treilea lungmetraj al său. O zi friguroasă pe care Nae o înfrunta fără haine groase, tremurînd sub o ploaie insistentă, ajutat numai de cafele fierbinţi şi trei pachete de ţigări, dar fără a-şi pierde răbdarea, zîmbind şi ţinînd piept tuturor dificultăţilor cu înnăscuta sa amabilitate, vorbind în franceză, italiană, engleză şi română cu o echipă multinaţională. Pretutindeni în jurul lui domnea clasica harababură organizată, dar Nae era îngrijorat de soarta unui figurant simpatic, mascota filmului, şi de faptul că, probabil, scenele acestuia ar fi trebuit să fie tăiate la montaj. Vorbea cu o voce limpede, plină de entuziasm şi de intuiţii, serios şi profund, fără a se lăsa prins în reţeaua de întîmplări, rivalităţi şi confuzii din jurul platoului de filmare. În acest film, Nae a avut meritul de a fi descoperit un actor italian necunoscut, Pierfrancesco Favino, care între timp a devenit o vedetă. De atunci l-am mai văzut pe Nae de multe ori, la Cluj, şi de la el m-am pricopsit cu pasiunea pentru Billy Wilder. Dar imaginea care a rămas cu mine este aceea de la Roma, un regizor sub tensiunea momentului, sub trauma cuvîntului: MOTOR! Uşor de simpatizat, cam greu de înţeles.
Cristian Mungiu, a cărui poziţie este cea mai dificilă, pentru că, aparent, nu mai trebuie să demonstreze nimic, este cel faţă de care simt un ataşament uman inegalabil. L-am întîlnit cu frecvenţa unei comete (rar şi pe scurt), la Cluj, la Sibiu, la Bucureşti, la Roma, în realităţi dilatate. Eu, autentic talent scout (?!), i-am preţuit talentul şi stilul din clipa în care am văzut scurtmetrajul Mîna lui Paulista, pe care l-am prezentat şi la Roma. După Cannes, cînd numele lui se afla pe toate buzele, mi-a dedicat un autograf inestimabil, în care a scris: "Pentru cei care ne-au susţinut de cînd eram mici"...
Îi admir luciditatea şi onestitatea intelectuală; în spatele comportamentului său nu se ascund strategii de imagine. Tu vorbeşti - el ascultă, tu explici - el înţelege, tu întrebi - el răspunde, şi totul fără subterfugii. Pur şi simplu. Sînt Fan Number One în Italia şi a fost (şi) o victorie personală momentul în care, la Cannes, Jane Fonda i-a încredinţat Palmierul. Eram acasă, la Roma, şi am ţipat şi am plîns de bucurie mai rău decît în seara în care Italia a cîştigat Cupa Mondială la fotbal. Numai că atunci urla toată lumea, acum - numai eu. La TIFF, în iunie 2007, imediat după Cannes, în seara în care 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a deschis Festivalul, cînd s-a urcat pe scenă mi s-a părut uriaş: de unul singur făcea cît doi fraţi Coen.
Pe Corneliu Porumboiu l-am cunoscut într-o conjunctură de soap opera: la iarbă verde, la Mărişel (poziţie geografică: Cluj, România, Europa). Faţa, vocea, mîinile şi gesturile lui contează mai mult decît cuvintele. Aşa cum se întîmplă uneori în viaţă, în acele (rare) momente de adevăr cînd totul ţi se pare cristalin şi posibil, mi-am dat seama că pentru el, cum ar spune Andrei Pleşu, "Cuvîntul nu e un fenomen derivat al vieţii şi al inteligenţei: e, dimpotrivă, sursa amîndurora". Inclusiv sursa filmelor sale, mai ales în A fost sau n-a fost?. Porumboiu reprezintă noutatea mult aşteptată de un public substanţial plictisit, ba chiar iritat. Un talent matur, cu o dispoziţie naturală către asimilarea situaţiilor comice/cinice (de genii nemature fiind plină istoria). Secvenţa "Mirabela Dauer" din Poliţist, adjectiv rămîne unul din momentele cele mai acute ale cinefiliei mele festivaliere. Cornel este prietenul pe care aş vrea să-l am la Roma, ca să cîntăm împreună cîntecele lui Fabrizio De Andrè.
După un prieten imaginar, unul real: Tudor Giurgiu, Mister TIFF, pe care l-am cunoscut la Veneţia şi apoi am continuat să-l (re)văd cu o mărturisită bucurie la Cluj şi la Roma. Îi apreciez abilitatea, profesionalismul, soliditatea şi generozitatea. Rămîne legendar pentru mine un episod la care am asistat în primul an în care Tudor a venit la Veneţia, la Festival.
În Sala Mare a Palatului Cinematografiei, cineva (ah, italienii ăştia!...) i-a furat mobilul din buzunar. Nu departe de Tudor, în sală, era aşezat Jim Jarmusch...(vorba lui Chirilov: "I l-o fi furat Ghost Dog!").
Bobby Păunescu şi Adrian Sitaru reprezintă pentru mine două zile şi două filme valoroase trăite la Veneţia: Francesca şi Pescuit sportiv. O imagine care, ca un cuvînt tipărit pe hîrtie, are nevoie de un marker pentru a nu se spălăci printre rînduri.
Pe Cristi Puiu îl cunosc din filme şi din vedere, de la o petrecere la Cluj, la Diesel. Dar este una din figurile cele mai intrigante. Trăieşte, cred eu, un raport dificil între talent şi reguli, tinde către repetarea cotidiană a evenimentului şi încearcă să se salveze de sine însuşi fără a avea un Plan B. E constrîns să joace toată viaţa pe scenă, iar noi, după Aurora, aşteptăm deja următorul film, ca să putem păstra măsura lucrurilor.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Cristian Nemescu, cel despre care auzisem că era tînăr, era unic, era promiţător, era deja o realitate, nu au mai fost zile, nu a mai fost... Fără a ne pierde timpul cu alte exemple, ar fi fost suficient să ajungem la el, cel care pe toţi îi cuprindea.