Varză - Sherlock Holmes

Evident că o nouă reîncarnare a lui Sherlock Holmes, într-un film de mare buget, nu putea fi decît una drastic "grosolanizată". Pentru că eroul lui Conan Doyle era prea cerebral pentru gusturile marelui public de azi, el se cerea urgent "piedonizat" - pus să se bată cu pumnii (chiar şi în timpul liber, pe bani!). Pentru că era prea bine crescut, se cerea "haimanalizat" - transformat într-un semi-vagabond transpirat. E adevărat că, întrupat de Robert Downey Jr., acest nou Holmes e un semi-vagabond destul de şic. Costumele lui sînt create cu un anumit gust - cu un ochi pe moda victoriană şi altul pe coolul contemporan. Gustul respectiv are chiar un nume (steampunk) şi o tradiţie. Păcat că, în restul filmului, nu e cultivat cu cine ştie ce rigoare sau imaginaţie. Personajul negativ a fost conceput de scenarişti ca un fascist avant la lettre, deci creatorii de costume au mers pe ideea cea mai la îndemînă şi l-au îmbrăcat într-un (ce-i drept, arătos) parpalac negru. Departamentul de efecte speciale a umplut cerul londonez de nori creaţi pe computer, coloraţi care mai de care mai violent şi mai toxic (asta e Londra lui Conan Doyle, restilizată pentru un public mai obişnuit cu metropolele post-apocaliptice din benzile desenate), dar, una peste alta, filmul (regizat de Guy Ritchie) nu reuşeşte să-şi creeze un look al lui din toate aceste idei vizuale de împrumut.

Obişnuitele scamatorii ritchiene cu planurile temporale sînt însă ceva mai puţin lipsite de noimă decît în alte filme de-ale lui. De exemplu, Ritchie ne prezintă de două ori aceeaşi bătaie cîştigată de Holmes, o dată la viteza normală şi o dată în reluare, cu un comentariu al bătăuşului, care ne dezvăluie calculele complexe (de fizică şi de anatomie) din spatele loviturilor sale. Şi, pentru ca scamatoria să fie şi mai şmecheră, Ritchie dă "reluarea" înainte de faza propriu-zisă: iniţial credem că asistăm chiar la fază, apoi ne dăm seama că am urmărit doar o vizualizare a planului de luptă al lui Holmes, născut, în numai cîteva secunde, din mintea lui genială, iar apoi vedem, în fine, execuţia planului, care e perfectă. Ca majoritatea şmecheriilor lui Ritchie, şi aceasta e, de fapt, mult mai puţin şmecheră decît i se pare lui: n-ar fi fost în interesul filmului ca, odată pus în aplicare, planul de bătaie al lui Holmes să nu-i iasă chiar conform calculelor? Sau să-i iasă o dată, dar mai tîrziu să încerce din nou şi să nu-i mai iasă? E practic o lege în dramaturgie ca, atunci cînd un personaj ne pune la curent cu planurile lui, iar acestea par perfecte, în momentul aplicării lor să mai intervină ceva neprevăzut. Dar Ritchie e genul de autor care, atunci cînd are o idee ce i se pare cool, e atît de mulţumit încît e incapabil s-o continue, să construiască pe ea.

Pe parcursul filmului există scîntei de "şmecheroşenie", dar nu există nici o secvenţă care chiar să facă flamă. Asta e şi din cauză că, în general, e vorba de false scîntei. De exemplu, Holmes se tot întîlneşte şi se tot bate cu un uriaş imposibil de distrus. Personajul e o variantă a lui "Fălci" din James Bond-urile cu Roger Moore, numai că nu are dinţi de oţel. Atunci ce are? Care e înfloritura stilat-comică pe care i-o adaugă Ritchie (căci, fiind Ritchie, se simte obligat să-i adauge una)? Ei bine, înfloritura e că, în timp ce se bate cu Holmes, uriaşul i se tot adresează pe franţuzeşte, iar Holmes, politicos, îi răspunde. Ideea că aşa ceva se califică drept o înfloritură stilat-comică nu i-ar putea veni decît unui autor pentru care a vorbi limba franceză e un lucru extraordinar în sine: acesta e nivelul lui Ritchie. Dar să trecem la limba engleză. Conan Doyle scria pentru un public care ştia să aprecieze o frază englezească bine întoarsă şi e spre cinstea lui Ritchie că filmul său, deşi are în colimator o cu totul altă populaţie, gustătoare de cu totul alte plăceri (ca aceea de a vedea o halcă întreagă din Londra sărind în aer), nu renunţă cu totul la o anumită reverenţă pentru limbajul literar, fie el copios-înflorat sau eufemistic-ultrasec; lui Ritchie i-a plăcut întotdeauna să se joace cu cuvintele. Din păcate, şi-a şi supraestimat întotdeauna dexterităţile în domeniu şi, în pofida faptului că (potrivit genericului) dialogurile nu-i aparţin, scenele de flirt şi tachinerie dintre Holmes şi doctorul Watson (Jude Law) sînt în obişnuita notă entuziast-închipuit-spirituală a filmelor lui; sînt un pic sub nivelul flirtului şi tachineriei din Bond-urile cu Moore, care oricum nu era prea înalt. Rămîne plăcerea de a-l vedea pe Holmes mitraliind cu deducţii, dar, în rest, nu mă pot gîndi la nici un motiv bun de a vedea această versiune. Nici măcar Downey, care, în lipsa unui scenariu şi a unei regii care să-i ofere o priză sigură asupra personajului, e redus la un aer general mahmur-lunatic, înviorat cu prea multe exerciţii ale sprîncenelor şi ale muşchilor din jurul gurii.