Ziarul de duminică / februarie 2010
Sherlock Holmes
Ceea ce i-a reuşit cu brio lui Guy Ritchie în acest proaspăt Sherlock Holmes a fost să ia un erou literar extraordinar, solid şi testat la public pe generaţii întregi de cititori cuceriţi de splendidele cărţi ale lui Sir Arthur Conan Doyle şi să îndese în noua lui ipostază cinematografică (precum carnea şi mirodeniile într-un maţ de porc destinat cârnaţilor de casă) atribute pe care acesta nu le-a afişat niciodată, dar despre care Ritchie a crezut că-i sunt necesare pentru a face un succes de casă. Rezultatul? Un Sherlock Holmes înrudit mai curând cu Indiana Jones (adică un erudit care la nevoie dă pumni cu şarm, dar cu mai multă precizie şi sînge rece decât a făcut-o vreodată Harrison Ford), evoluează într-o Londră victoriană care seamănă deseori cu Gotham City şi are drept adversar principal un şarlatan de viţă nobilă, Lordul Blackwood, care se fâţâie de colo-colo în costume spectaculoase şi excentrice ce par semnate John Galliano, dar n-are pic de carismă. Tipul rânjeşte arătând un colţ de vampir care pare montat prost (pe post de incisiv, nu de canin) şi flutură tot felul de ritualuri magice şi discursuri propagandiste dubioase, dar degeaba. Acest Blackwood aduce caricatural cu lordul Voldemort din seria Harry Potter, cu diferenţa că Ralph Fiennes, chiar lipsit de nas, doar cu vomerul în vânt, era considerabil mai convingător decât acest Mark Strong, care seamănă vag când cu Andy Garcia, când cu Stanley Tucci, fără să aibă carisma niciunuia (şi care a avut parte de o apariţie mult mai ofertantă în Body of Lies, unde era şeful serviciilor secrete iordaniene, care îi punea beţe în roate personajului lui DiCaprio).

Iar bizarele inovaţii ale lui Ritchie continuă: scena de început, cu tânăra zvârcolindu-se în criptă sub vraja lui Blackwood aminteşte de kitsch-ul din The Devil's Advocate (unde figurile unui basorelief prindeau să se mişte, tot sub influenţe malefice), Holmes se distrează în timpul liber practicând lupte într-un fel de Fight Club soios, casa lui, pe durata lucrului la un caz, arată de parcă ar fi cel mai murdar w.c. nu din Scoţia, ci din Londra, iar aerul general este îmbibat de o promiscuitate pe care Ritchie o consideră probabil stilizată.

Uimitoare însă la această producţie perfect comercială sunt însă două lucruri: primul - cum poţi să te apuci să faci un film despre maestrul logicii, Sherlock Holmes, iar rezultatul să nu aibă logică, iar al doilea - cum tot acest talmeş-balmeş de date literare revizuite până la anulare şi de virtuţi eroi-comice atribuite personajelor nu strică chiar de tot filmul, care are, totuşi, un farmec de necontestat. Acesta se datorează, evident, performanţei actoriceşti a tandemului Robert Downey Jr. - Jude Law, secondat de irezistibila Rachel McAdams (care rămâne fermecătoare, deşi este redusă şi ea, din punct de vedere narativ, la profunzimea şi credibilitatea unei Wonder Woman de carton plastifiat). E chiar incitant să vedem până la ce limită se întinde această încercare a lui Ritchie de-a trage ca de un gumilastic de talentul şi carisma unui actor, pentru a acoperi cu el găurile din ţesătura muncii proprii. De data aceasta, în mod paradoxal, cu toate scăpările pomenite (plus multe altele), încercarea lui hazardată funcţionează, iar o dată eliberat de năduful de a-şi vedea schimonosit unul dintre eroii literari foarte dragi, spectatorul descoperă destule calităţi ale acestei isprăvi cinematografice pe care Ritchie însuşi n-a izbutit să o strice. Bunăoară, atmosfera sumbră şi întunecată a oraşului, superb filmată de marele operator Philippe Rousselot (L'ours, Henry & June, La reine Margot, Mary Reilly, The People vs. Larry Flynt, Big Fish, Charlie and the Chocolate Factory), muzica de mare impact a altui maestru - Hans Zimmer, precum şi costumele spectaculoase create de Jenny Beavan, care se adaugă reuşitei actoriceşti a excepţionalului Robert Downey Jr. (care-şi păstrează aerul dandy în cele mai promiscue decoruri) şi a lui Jude Law, care-l secondează cu eleganţă şi discreţie. Cei doi reuşesc să dea atâta savoare chiar celor mai idioate situaţii şi să insufle vitalitate personajelor lor, încât, cu toate gafele de regie şi abordare, filmul reuşeşte să fie un divertisment până la urmă simpatic. Ceea ce nu se ştie dacă va mai funcţiona în cazul continuării (e de presupus că nu, fiindcă ulciorul efectelor fără fond nu merge de două ori la apă), care se prefigurează o dată cu finalul în care Guy Ritchie îşi aduce aminte de adversarul clasic al lui Holmes: profesorul Moriarty. Se zvoneşte deja că acesta ar urma să fie interpretat de o altă febleţe de-a lui Ritchie, Brad Pitt, iar în aceste condiţii totul devine greţos de comercial...

Ar mai fi de adăugat doar că, deşi e greu de presupus că Holmes-ul interpretat cândva cu atâta clasă de Basil Rathbone, cel mai apropiat de varianta literară a lui Conan Doyle, ar mai prinde la spectatorii de azi, care clar n-ar mai suspina după aceasta pur şi simplu pentru că - mulţi - nu o cunosc, şi fără a dori ca, în cazul ecranizărilor clasice, eroii să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic, personajul lui Ritchie nu este Sherlock Holmes, ci doar un erou şarmant care îi poartă din întâmplare - dar foarte eficient şi pragmatic - numele.


Sherlock Holmes, Producţie Marea Britanie-SUA-Australia, 2009.
Regia: Guy Ritchie.
Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams, Mark Strong, Eddie Marsan, Kelly Reilly, James Fox, Hans Matheson.

Regia: Guy Ritchie Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams, Mark Strong, Eddie Marsan, Kelly Reilly

0 comentarii

În programul cultural

Film Now
06.08.2021 21,50
07.08.2021 10,45

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus