Un blockbuster şi pentru Sherlock Holmes - Sherlock Holmes

Detectivul lui Conan Doyle se luptă cu pumnii goi şi cu bustul dezgolit. Regizorul Guy Ritchie e disperat după un blockbuster şi a căutat o proprietate cu suficientă rezonanţă ca să atragă spectatorii.

Sherlock Holmes, figura literară, era un detectiv genial de vreo 50 şi ceva de ani, un nevrotic introvertit, un manico-depresiv dependent de opiu şi de cocaină, aflat într-o relaţie de codependenţă cu un homosexual reprimat (Dr. Watson). Rezolva cazurile prin metode deductive, cu o pipă în colţul gurii, fără să transpire.


Ţinta: audienţa generală

Fast forward în 2010, în vremuri de blockbustere politic corecte. Se păstrează subtextul homoerotic (la urma urmei, impulsul e aproape natural dacă pui doi dintre cei mai frumoşi actori ai planetei în acelaşi cadru), dar se elimină cocaina şi fumatul. În goana de a "maximiza profiturile", se ţinteşte spre o "audienţă generală", chiar şi cu riscul de a hăcui o veche moştenire literară. Deductiv, cerebral, introvertit şi rece? Nah... mai degrabă bătăios ca un beţivan irlandez şi agil ca un supererou. În această acţiune-aventură reimaginată, Holmes (Robert Downey Jr.) e puternic "sexificat" şi îşi petrece cea mai mare parte din timp transpirând, luptându-se cu pumnii goi şi cu bustul dezgolit, alergând după indicii şi semănând în urma sa o dâră de distrugere.


Explozii cât cuprinde

Cu ajutorul lui Watson (Jude Law) şi al unei perechi de ochelari stilizaţi, detectivul se luptă cu Lord Blackwood, un malefic într-un trenci de piele care studiază magia şi care aspiră să "transforme lumea". Din ceea ce ştim despre Holmes, sunt păstrate doar ciudăţeniile şi fobiile care-i dau o coloratură excentrică: focurile de revolver trase în pereţii locuinţei pe care o împarte cu Wilson, experimentele făcute pe propria-i persoană şi pe câine, igiena precară, atenţia pentru detaliul revelator. În rest, devine repede evident că Ritchie e disperat după un blockbuster şi a căutat o proprietate cu suficientă rezonanţă ca să atragă spectatorii. Însă nu totul e jetabil după acest lifting radical; există momente extrem de entertaining. În primul rând, e greu să dai greş cu Downey Jr, un actor spectacol. Chimia dintre acesta şi Law merită preţul biletului. Iar extraordinarul director de imagine Philippe Rousselot filmează superb reconstituirea victoriană.

Nu fac parte dintre "purişti", nu mă aşteptam ca Ritchie să facă o greoaie adaptare BBC, însă nici Iron Man 2. Oare chiar orice sursă literară trebuie să fie răstălmăcită pentru publicul de multiplex juvenil? E musai să aibă lupte post-Matrix în slow-mo, efecte speciale şi explozii cât cuprinde, secvenţe de acţiune atât de clipate că sunt confuze şi un rău ocult care vrea să stăpânească lumea? Iar "interesul romantic" este din nou irosit - adorabila Rachel McAdams, într-un rol decorativ.

Sherlock Holmes nu m-a plictisit, dar nici nu m-a convins că ar putea deveni o franciză demnă de urmărit - mi-a dat prea puţine ca să-mi stăruie în minte la o oră după ce am ieşit din sală. Ceva mai persistent e sentimentul de tristeţe pentru infantilizarea culturală.