O copie updatată superficial - Sherlock Holmes

Finalul nefericitei întâlniri dintre Sherlock Holmes şi Guy Ritchie lasă să se înţeleagă că va exista şi partea a doua a poveştii celui mai celebru detectiv. Să sperăm, în cazul în care Mr. Ritchie se decide la o vacanţă, că poate în episodul următor vom avea şansa să vedem un actor minunat - Robert Downey Jr. - la lucru. Ritchie nu numai că reduce un mare actor, gata să înhaţe un mare personaj, la o apariţie excentrică, aproape caricaturală (dacă nu e totuşi caricatură, asta i se datorează lui Downey, un actor cu un instinct bun şi un tip suficient de sofisticat cât să controleze lucrurile), dar transformă un mit al gândirii raţionale într-un action hero.

Sherlock-ul zilelor noastre e la fel de activ pe cât e de reflexiv, îşi foloseşte inteligenţa nu doar pentru a rezolva cazuri, ci şi pentru a elabora tehnici infailibile de luptă corp la corp. El e un geniu al minţii, un arogant loial prietenei, care abuzează de stimulente, adoră muzica (din nefericire mai şi cântă), dar e şi un adversar de temut pe câmpul de luptă. Din raţiuni comerciale, filmul de faţă mizează mai mult pe spectacolul pe care îl face Holmes (care e OK faţă de restul spectacolului ieftin din jurul lui), nu pe construcţia unui personaj cu adevărat interesant.

Când a fost creat de Conan Doyle, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sherlock Holmes era Detectivul - modelul triumfului minţii, al logicii şi al ştiinţei (valori îndelung promovate de iluminişti, care în entertainment şi-au găsit împlinirea şi în romanele cu detectivi) - el restabilea o ordine socială. Era sofisticat, dar excentric pentru că Anglia victoriană valorifica personalităţile puternice, nu uniformitatea. Sherlock Holmes-ul nostru e o copie updatată superficial pentru că astăzi filmul comercial vinde supra-eroii. Toţi sunt la fel, cu diferenţa că unii ştiu logică.