Un palmares scandalos (Noul Cinema Românesc 2)

Deoarece cultura română este esenţialmente una mimetică şi periferică, cu rare momente de sincronizare (sau de anticipare) în raport cu "centrul" (avangarda interbelică e un bun exemplu, cum ar putea deveni şi Noul Cinema Românesc), legitimarea inovaţiilor artistice are loc în general "afară". Altfel spus, noutatea unui demers artistic (cinematografic, în acest caz) trebuie să fie recunoscută de către forurile internaţionale (recte festivalurile de film) înainte de a fi acceptată şi de instituţiile interne, obtuze şi retrograde. "Pomelnicul" cu distincţiile obţinute de Marfa şi banii, cu care v-am ameţit poate în episodul precedent, este important pentru a înţelege receptarea filmului în ţară.

Excelenta primire de care s-a bucurat debutul lui Cristi Puiu la Cannes şi la celelalte festivaluri internaţionale a atenuat reproşurile aduse filmului de către "branşă". Totuşi, la premiile Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) din februarie 2002, Marfa şi banii a fost aproape ignorat. Trebuie spus că palmaresul acoperea producţiile autohtone lansate în 2000 şi 2001, fiindcă, aşa cum am mai amintit, primul dintre cei doi ani nu adusese nici o premieră românească pe ecrane. În schimb, dintre celelalte şapte lungmetraje de ficţiune (incluzând coproducţiile) intrate în circuitul cinematografic în 2001, doar În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, debutul lui Sinişa Dragin, mai merită amintit aici, dar şi acesta este net inferior ca propunere cinematografică. Aşadar, Marfa şi banii era o opţiune firească pentru Marele Premiu şi nu numai.

Însă Mihnea Gheorghiu (preşedinte UCIN din 1990 încoace) şi Ioan Grigorescu (preşedintele juriului de atunci) nu au fost de acord cu evidenţa. Iată ce scria criticul Valerian Sava, pe bună dreptate scandalizat, într-un articol publicat în revista Observator cultural din 12 martie 2002: "Pentru a oculta în palmares cel mai bun film românesc nu doar din 2001, ci din întreaga perioadă pe care o parcurgem, tandemul tardiv [M. Gh. - I. Gr.] a fost obligat (...) să recurgă la cea mai plată dintre stratagemele intens exersate în anii gloriei lor partinice". Mai precis, Filantropica, care avusese o "avanpremieră" în deschiderea festivalului DaKINO din noiembrie-decembrie 2001, dar urma să aibă premiera oficială de abia pe 15 martie 2002, a fost antedatat cu un an, ajungând să concureze cu Marfa şi banii. Astfel, juriul a acordat celui de-al patrulea lungmetraj al lui Nae Caranfil nu mai puţin de şase distincţii (Marele Premiu, scenariu, costume, rol principal masculin şi feminin, precum şi un premiu special pentru Gheorghe Dinică), iar la restul categoriilor (montaj, coloană sonoră, scenografie şi regie) l-a preferat pe În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Drept consolare (şi pentru că, totuşi, nu putea fi ignorat cu desăvârşire), Marfa şi banii a primit Premiul Opera Prima (pentru debut) - singura distincţie internă (în lipsa Premiilor Gopo şi a TIFF-ului clujean) obţinută de acest "film ostracizat" (Valerian Sava). Asta în condiţiile în care, în clasamentele de la sfârşitul lui 2001, jurnaliştii şi criticii de cinema îl plasau printre primele zece premiere internaţionale ale anului...

Nu doar regizorul Cristi Puiu, ci şi cei mai mulţi membri ai echipei sale, care aveau să se impună ulterior, debutau în lungmetrajul de ficţiune cu Marfa şi banii. Trebuie amintiţi aici coscenaristul Răzvan Rădulescu (astăzi regizor la rândul său), actorii Alexandru Papadopol şi Ioana Flora (Dragoş Bucur avusese un rol secundar în Terminus Paradis al lui Lucian Pintilie, la care lucrase şi directorul de imagine Silviu Stavilă) sau monteuza Ines Barbu. Iar pe generic mai întâlnim două nume cunoscute: regizoarea Andreea Păduraru (aici redactor muzical) şi operatorul Marius Panduru (asistent de imagine). Toţi aceştia şi-au adus contribuţia la un film care, după cum voi argumenta în episoadele următoare, a revoluţionat cinemaul românesc la capitolele scenariu, actorie, imagine, montaj, scenografie, coloană sonoră şi, last but not least, regie.