Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Strigăte şi şoapte

Despre rosturile teatrului - Strigăte şi şoapte


, un interviu cu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Andrei Şerban regizează spectacolul Strigăte şi şoapte la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Adaptarea în teatru a filmului omonim al lui Ingmar Bergman are premiera pe 24 ianuarie 2010 şi repetiţii cu public, între 20 şi 23 ianuarie 2010.


Dan Boicea: Aţi ales un scenariu după care Bergman a creat o capodoperă. Veţi schimba total perspectiva sau veţi reda cât mai mult atmosfera din film?
Andrei Şerban: Am pornit de la o nuvelă pe care Bergman a scris-o, un fel de scenariu iniţial. În aceasta, el descrie atmosferic mişcarea personajelor, sunt scene ca acelea din film, dar tratate puţin altfel. Şi, în timp, această nuvelă a suferit modificări. La final, unele secvenţe au fost montate într-o ordine diferită. Noi încercăm să urmăm evoluţia lui Bergman, să vedem cum a simplificat, cum a ajuns la esenţă, la montaj, cum a şlefuit în piatră, ca Brâncuşi. Bergman devine el însuşi personaj în spectacol (va fi jucat de un mare actor, Bogdán Zsolt).

Împreună cu scenografa Carmencita Brojboiu, ne imaginăm cum lucra el cu aceste actriţe deosebite, ca şi cum am privi prin gaura cheii ca să intrăm în laboratorul secret de creaţie. Semnând adaptarea cu Daniela Dima, ne-am folosit de fragmente din autobiografia lui Bergman, Lanterna magică, pentru că acolo el descrie candid legătura directă dintre viaţa şi filmele sale. A şi spus: "Când regizez în teatru, regizez vorbele altora, pe când în film îmi regizez propriile mele cuvinte", care vin din experienţa, din coşmarurile, din visele lui. Personajele pe care le pune în scenă sunt de fapt diferite aspecte ale lui, "sunt vocile mele interioare". Sinceritatea absolută a jocului celor patru actriţe are legătură cu ceva ce se reflectă şi transpare din el însuşi.

D.B.: De ce Teatrul Maghiar din Cluj?
A.Ş.: Pentru că, deşi am lucrat foarte bine cu mulţi actori români (cel mai recent cu mari actriţe la Bulandra, în Lear-ul feminin), pentru moment mă simt cel mai acasă la Teatrul Maghiar din Cluj. Este o trupă de actori realmente specială. Nu ştiu cum... Tompa Gábor, dintr-o intuiţie de geniu, din noroc sau poate amândouă, a adunat un grup de actori fenomenali. Dar ei au o situaţie bizară. Să mă explic: când au jucat Unchiul Vania la Budapesta, elita maghiară se uita la ei cu un amestec de gelozie ("da, sunt tari") şi aroganţă ("dar nu sunt de aici, nu sunt de-ai noştri"), iar la Bucureşti la fel: "ce buni sunt ei, ungurii"!

O relaţie de nomazi, niciunde acceptaţi pe deplin. Şi poate că asta îi mobilizează: sunt extrem de sensibili, dedicaţi, fanatici în lucru, îşi iau riscuri foarte mari şi au o încredere totală în regizor. Sunt fericit să lucrez cu ei, ne înţelegem aproape fără vorbe, acum comunicăm direct prin strigăte şi şoapte, chiar prin tăceri, ca în film.

Woody Allen, un mare fan al lui Bergman, nu crede că filmele maestrului pot fi adaptate în teatru sau alt mediu. Sper să nu aibă dreptate. Bergman este şi unul dintre idolii mei, un regizor extraordinar, de o sută de mii de ori mai bun decât mine. Adaptând acest film, sper să învăţ de la el. Dar, pentru că este atât de delicat proiectul, am ales să-l fac cu această trupă specială de la Cluj.

D.B.: În 1990, teatrul românesc a avut o şansă să se reinventeze. A profitat de ea?
A.Ş.: Ca şi în viaţa publică, şi în teatru e nevoie de o reorientare radicală. Suntem victime ale unei maşini somnambulice care ne domină, atât pe scena teatrului, cât şi în cea politică. Istoric, politica e considerată o artă subtilă şi sofisticată, dar în majoritate actorii politici sunt exasperant de mediocri. În teatru avem actori buni, dar nu există viziune. Acum, viaţa s-a schimbat atât de tare, scena politică a devenit teatrul naţiunii, încât teatrul propriu-zis e dat la o parte, marginalizat. Paradoxal, deşi sălile sunt pline, teatrul nu mai are aceeaşi importanţă pe care o avea în comunism, atunci când nu exista libertate. Cum să continuăm de aici? Personal, cred că trebuie mers împotriva curentului.

D.B.: Ce veţi face dacă veţi lua noi premii din partea Uniunii Teatrale din România (UNITER) cu acest spectacol? Mai contestaţi Gala, selecţia, juriul?
A.Ş: Am o istorie controversată cu Premiile UNITER şi cred că am provocat destule neplăceri în timpul festivităţilor televizate, cu proteste la adresa incompetenţei diverselor jurii de selecţie, dar mi-am dat seama că a fost inutil. Declaraţiile mele au căzut ca nuca în perete, mi-am făcut duşmani şi nimic nu s-a schimbat. Ar trebui să fiu ignorat, Premiile UNITER pot fi foarte bine date altora. De fapt, deşi am avut destule onoruri în viaţă, nu am lucrat niciodată cu ochiul la coroniţe. Facem teatru nu pentru premii, ci ca să ne simţim mai puţin singuri şi ca să devenim mai buni şi mai înţelegători unii cu alţii. Bucuria e însă când actorii cu care lucrez sunt recunoscuţi. Şi merită remarcat că în toate spectacolele mele, fără excepţie, actorii sunt nominalizaţi şi recompensaţi.

D.B: Ion Caramitru a declarat într-un interviu pentru Adevărul că a avut o discuţie amicală cu dumneavoastră şi v-a cerut să ieşiţi public pentru a clarifica problemele trecutului.
A.Ş.: Da, au fost tensiuni între noi, dar cred că asta nu e important. La o anumită vârstă trebuie să devii mai tolerant faţă de slăbiciunile altora. Ar fi copilăros să ne facem "autocritică", precum în vechile şedinţe de partid. În plus, nu ar interesa pe nimeni. Ce e important e cum să reparăm trecutul prin ce facem azi. Caramitru a avut meritul de a mă readuce în România imediat după Revoluţie. El a fost primul care m-a chemat. Am răspuns entuziast şi sigur că a fost de un mare ajutor faptul că el era într-o poziţie politică de influenţă, iar instalarea mea ca director la Teatrul Naţional a fost meritul lui şi al lui Andrei Pleşu. Apoi au fost neînţelegeri, am avut viziuni diferite despre ceea ce trebuie făcut în artă şi în teatru. Important este, mai ales la un moment ca acesta, când teatrul românesc ar trebui să intre cu dreptul în secolul XXI, să punem umărul şi să încercăm să lucrăm împreună şi să ajutăm ca evoluţia să devină posibilă. Prefer să ştergem cu buretele tabla nemulţumirilor şi să putem s-o luăm de la zero într-un mod civilizat şi util.

D.B.: Ion Caramitru a spus că puteţi regiza oricând la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe care îl conduce.
A.Ş.: Da, dar nu am intenţionat să mă împac cu el ca să primesc un job. Cât despre regizat la Naţional, o să mai vedem, am invitaţii peste tot în lume, abia ajung să fac faţă. Iar, din câte am auzit, la Naţional totul merge bine. Actorii sunt fericiţi, biletele se vând, nu cred că au ei nevoie de mine acum.


D.B.: De câţi regizori ca Andrei Şerban este nevoie ca să se modernizeze, în sfârşit, teatrul din România?
A.Ş.: Nu cred că este nevoie de niciun Andrei Şerban - oricum, realizările mele sunt minime şi nu merită să fie menţionate - e nevoie de o generaţie tânără care să reinventeze teatrul, aşa cum şi generaţia mea a încercat s-o facă. Tinerilor le stă pe umeri această responsabilitate, nu lui Andrei Şerban. Noi trebuie să predăm ştafeta, iar ei au nevoie de o şcoală adevărată şi de maeştri (rari, din păcate) de la care să fure (cum am furat şi noi) şi apoi să-şi descopere drumul lor, să meargă, cum am mai spus, împotriva curentului. Când eram tineri, eu şi colegul meu, Aurel Manea, am fost copiii teribili ai momentului. Care sunt azi noii copii teribili şi ce au ei de spus? Aştept răspuns.

D.B.: Cum îi priviţi pe actorii români importanţi care joacă în spectacole de teatru de calitate îndoielnică, promovate agresiv prin afişe mari, peste tot prin ţară?
A.Ş.: Sunt convins că fiecare dintre noi am ales să lucrăm în teatru dintr-o nevoie sinceră de a ne deschide spre altceva. La un moment dat, am cedat. Forţa automatismului vieţii a învins şi ne-a corupt. Trebuie luată o decizie. Mergi în sus sau în jos, nu există alternativă. Vorbind în termeni strict personali, sunt obligat să-mi pun întrebarea: ce servesc eu prin ceea ce fac? "În tinereţe să fii bătrân, iar la bătrâneţe să rămâi tânăr" - îndemnul spiritual al lui Grigore de Nissa e un semnal de alarmă pentru mine: dacă am fost copil în tinereţe, să nu rămân copil etern! De aceea convoc ateliere de vară cu tinerii actori: ca să ne înnoim e nevoie să uităm ceea ce "ştim" şi să ne întrebăm de ce suntem în teatru, ce altceva e interesant în afară de bani, faimă şi sex?


După succesul cu Unchiul Vania, distins cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2007 şi premiul pentru cea mai bună regie, Andrei Şerban s-a întors la Cluj pentru a monta spectacolul Strigăte şi şoapte. Este prima dată când adaptează un film pentru teatru. Pelicula lui Ingmar Bergman a avut premiera în 1972 şi a fost nominalizată la cinci premii Oscar, inclusiv la cel mai bun film şi cel mai bun regizor. Din distribuţia spectacolului fac parte Anikó Pethö, Emöke Kató, Imola Kézdi, Csilla Varga, Csilla Albert, Bogdán Zsolt. Biletele costă 20 de lei, iar în sală sunt disponibile 75 de locuri la fiecare reprezentaţie. Pentru a explica mai bine de ce a ales să facă un spectacol inspirat de o capodoperă cinematografică, regizorul Andrei Şerban a scris un dialog imaginar cu Woody Allen, un alt mare admirator al lui Bergman, în care analizează viaţa şi filmele regizorului suedez. Acest dialog se poate citi aici.

Andrei Şerban va regiza anul acesta Trei surori, de Cehov, la Teatrul Naţional din Budapesta. "E debutul meu în Ungaria. Ciudat, lucrez cu unguri şi aici, şi acolo", spune regizorul. Apoi va monta la Paris o operă de Rossini, la Opera Garnier. El îşi va ţine şi cursurile la Columbia University din New York, oraşul în care locuieşte.



 Toate articolele despre Strigăte şi şoapte


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Dan Boicea
 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 Frumuseţea vieţii - Strigăte şi şoapte, Petre Barbu
 Câte strigăte, atâtea şoapte - Strigăte şi şoapte, Mihaela Lovin
 Şerban, Bergman şi Pirandello - Strigăte şi şoapte, Oltiţa Cîntec
 Bergman, şoptind şi strigînd - Strigăte şi şoapte, Iulia Popovici
 Andrei Şerban din nou la Cluj - Strigăte(le) şi şoapte(le) a patru femei, Adrian Ţion
 Toate articolele despre Strigăte şi şoapte


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer