Şerban, Bergman şi Pirandello - Strigăte şi şoapte

O procedură dramaturgică de tip pirandellian a utilizat Andrei Şerban pentru proiectul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca. Punct de start au fost Ingmar Bergman şi unul dintre filmele sale antologice, Cries and whispers, utilizat ca titlu şi pentru noua producţie. Inventiv, Andrei Şerban a transformat o tehnică specifică artei scenice, teatrul în teatrul, concepînd scenariul dramatic nu cu o piesă inclusă, ci cu un film inclus. Textul de spectacol utilizează informaţii autentice şi fragmente din autobiografia cineastului suedez, Şerban (în colaborare cu Daniela Dima) refăcînd atmosfera de pe platourile de filmare din anii '70, colate cu momente esenţiale din filmul propriu-zis, animate de distribuţie. Personajelor din creaţia cinematografică li se adaugă Bergman însuşi, prezenţa acestuia fragmentînd rularea prin intervenţii regizorale. Ideea lui Şerban nu e numai ingenioasă, e şi generoasă teatral. E, în primul rînd, o reverenţă pe care un mare regizor de teatru împreună cu cîţiva actori de cel mai înalt profesionalism o fac lui Bergman. E, apoi, o anulare a graniţelor ferme de gen dintre cea de-a patra şi cea de-a şaptea artă, combinînd, adaptînd şi valorificînd metode specifice, unificînd arte congenere, oferind publicului noi perspective estetice. Şi mai e, nu în ultimul rînd, o jonglare artistică cu forţa pe care iluzia teatrală, "starea de graţie" o pot exercita.

Textul e mai apropiat de scenariul de film decît de piesa de teatru. Asta îi dă o prospeţime ce vine din durata mai scurtă a scenelor. Dinamica spectaculară e corespondentă, secvenţialitatea tipică filmului impunînd implicit un alt tempo. Nu avem acte şi tablouri, avem cadre pe care asistenta de regie a lui Bergman le anunţă prin "clacul" inconfundabil ce precede anunţul cu numărul secvenţei şi al dublei din procesul turnării. Storyboard-ul e la mîna lui Bergman, care întrerupe curgerea filmică nemulţumit de interpretare, sugerînd tonalitatea, explicînd, vorbind despre arta sa ori dînd glas propriilor îndoieli. Totul începe în foayer, unde maestrul, interpretat de Bogdan Zsolt, are un mic intro expozitiv, în care previne şi pregăteşte spectatorii, le prezintă pe actriţe. Roşul din film (despre care el însuşi declara că nu ştie de ce l-a folosit, a fost o pornire instinctivă), învăluie deja pe toată lumea, apoi se intră pe platou, adică în sala studio. Amenajat scenografic pe lung, spectatorii privesc frontal totul, spaţiul a fost folosit de Carmencita Brojboiu pe perimetre mici, evidenţiate prin ecleraj, cu elemente de mobilier indicînd camerele din casa unde le descoperim pe Agnes, Maria, Karin şi Anna. Două paravane semitransparente, cu geam reflectorizant pe o parte, delimitează şi ele areale, precum acela al odăii în care Anna rememorează moartea propriei fetiţe. Paravanele sînt mobile, devin "oglindă a lumii" trecute prin faţa spectatorilor, care îşi văd imaginea reflectată, manevra fiind strategică pentru teatralizarea publicului, prin "includere" în reprezentaţie. Scenografia o reface pe aceea a filmului, nu mimetic, ci funcţional, participînd semantic la construirea ansamblului. Întreruperile operate de personajul Bergman fructifică un detaliu straniu din timpul filmărilor: deşi se vorbeşte despre moarte, singurătate şi lipsa dragostei, iar atmosfera e tragică, în echipă domină o veselie de nestăpînit. În registru comic sînt plasate ieşirile din film, de regulă umoristice, ironico-parodice, rostul fiind să dilueze încărcătura gravă a situaţiilor ficţionale. Contextul scenaristic este o ocazie oportună pentru replici cu conţinut de poetică bergmaniană, servite firesc, direct de la sursă: viaţă şi vis; teatru şi film; jocul interiorizat; forţa iluziei.

Ce se întîmplă cu calitatea de personaj în spectacolul lui Şerban? Ea intră sub incidenţa polimorfismului, fiecare actor asumîndu-şi, prin multiplicare de roluri, o formă scenică de tip evantai. Actriţele Imola Kezdi (Maria), Aniko Petho (Agnes), Emoke Kato (Karin) şi Csilla Varga (Anna) le joacă pe actriţele Liv Ullman, Harriet Andersson, Ingrid Thulin şi Kari Sylwan, care le jucau pe surori şi slujbaşa lor. Expandarea aceasta e o provocare deloc uşoară pentru interpreţi, ca şi cînd Şerban ar fi vrut să vadă pînă unde se pot metamorfoza, şi încă rapid, live. Bogdan Zsolt îl întrupează nu numai pe regizor, ci şi toate celelalte personaje masculine din film (doctorul, preotul şi doi soţi). O face impecabil, chiar şi atunci cînd cei doi soţi se întîlnesc în scenă. Soluţia e simplă tehnic, dar solicitantă pentru Zsolt: redingotele lor sînt aşezate pe spătarele a două scaune, actorul mutîndu-se de la unul la altul, adaptîndu-şi eficient, cvasi-instantaneu mimica şi vocea. Chapeau! Revenind la actriţele reale care le joacă pe cele din film care joacă personajele feminine, identificăm o situaţie pirandelliană: e ca şi cînd rolurile îşi caută interpreţii, străduindu-se să capete formă. Să interpretezi un actor care joacă e una din sarcinile profesionale cele mai dificile. Distribuţia clujeană îi face faţă cu brio.

Ţesătura dură a relaţiilor dintre cele patru femei, care fundamentează filmul, e conservată atent în spectacolul de teatru. Personalităţi complexe, dificile, eroinele comunică formal, de suprafaţă. Absenţa dragostei materne, sensibilităţile temperamentale, labilitatea, dorinţa aproape dureroasă de a fi iubite (spiritual şi carnal) sînt firele unei urzeli dense, aspre sub aspect uman. Spectacolul invocă, la fel de profund ca şi filmul sursă, lipsa afectivităţii, transmiţînd auditoriului un flux emoţional puternic, chiar direct, prin strîngerea mîinii cîtorva spectatori de interpreta lui Agnes.

Cut, fade in, fade out, flashback se aud des, amintind că ne aflăm pe un platou de filmare. Andrei Şerban a găsit rezolvări optime pentru translarea din vocabularul cinematografic în cel caracteristic artei scenice. Pentru prim-plan, de pildă, practic imposibil de realizat în teatru, a folosit spoturi pe chipurile actriţelor, spoturi neutre ori colorate, în funcţie de situaţie. Îmbrăcată complet în roşu, sala de spectacol devine o cameră obscură în care sub ochii publicului se developează Cries and whispers lui Ingmar Bergman. Epilogul e lucrat în aceeaşi idee a balansului voit între film şi teatru. După ce secvenţa de final e jucată, pe un ecran se proiectează cea din film, versiunea originală, fără traducere. Transferul afectiv e dincolo de ceea ce spun cuvintele. Meritele spectacolului şi realizatorilor sînt acurateţea, autenticitatea şi densitatea discursului scenic.