Frumuseţea vieţii - Strigăte şi şoapte

Cel mai frumos lucru din viaţă este teatrul. Sigur, pot fi uşor contrazis, dar după ce am ieşit de la spectacolul Strigăte şi şoapte, regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, reprezentaţie care a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, 2011, de la Bucureşti, am gândit aşa: teatrul este cel mai frumos lucru din viaţă! Pentru că emoţia unui spectacol este unică. Nu poate fi trasă în poză, nu poate fi înregistrată nici cu cea mai bună cameră Sony, nu poate fi dată în reluare şi nici nu poate fi povestită. Iar dacă e povestită, iese o poveste jalnică. Emoţia pe care un spectacol (bun) de teatru mi-o sădeşte în suflet îmi aparţine numai mie - m-am convins după ce am văzut strigătele şi şoaptele lui Andrei Şerban. Degeaba m-am chinuit să povestesc această emoţie, a doua zi, celor din jurul meu! Mi-au ieşit din gură numai cuvinte proaste şi chinuite. Paradoxal, teatrul, care se defineşte ca o artă de echipă (actori, regizor, maşinişti şi dramaturgi) şi care presupune dăruire şi generozitate, este, până la urmă, o artă a egoismului. Emoţia nu este colectivă, ci individuală. Nu poate fi împărtăşită, împrumutată, închiriată, pusă în ramă şi nici nu poate fi trecută în testament. Emoţia care trece rampa nu se repetă la următoarea reprezentaţie. Emoţia teatrului este inoculată la purtător ca o aură. O porţi până la moarte, fără putinţa unei replici de revoltă când aceasta se stinge.
 
Chiar aşa, replicile actorilor din Strigăte şi şoapte parcă explodau dinăuntrul lor. Tăcerile erau atât de grele încât puteau să crape şi pietrele. Aerul din jurul actorilor parcă vibra într-o intensitate miraculoasă. (N-are rost să le dau numele actorilor, că nu fac cronică teatrală. Dacă vreţi să vedeţi spectacolul, luaţi trenul sau avionul până la Cluj!)
 
Ştiu că, în calitate de spectator cu un bagaj modest de spectacole de teatru, ar fi o neghiobie din partea mea să compar emoţiile trăite la Strigăte şi şoapte cu cele din alte experienţe teatrale. Dar un astfel de spectacol încărcat de tensiune n-am mai văzut de, de... câţi ani? Am văzut Uriaşii Munţilor (1987), în regia lui Cătălina Buzoianu, Trilogia Antică (1990) de Andrei Şerban, Visul unei nopţi de vară (1991) în regia lui Liviu Ciulei şi Fuga (1995), tot în regia lui Cătălina Buzoianu. Îmi număr emoţiile care m-au răvăşit în teatru ca un Pristanda bolnav de nostalgie.

Frumuseţea inimitabilă a teatrului este că, timp de două ore cât a durat Strigăte şi şoapte, am putut să iubesc şi să sper, să mor şi să renasc, să plâng şi să zâmbesc alături de actori. I-am crezut pe actori, mi-am încredinţat sufletul acestora, i-am urmat ca o slugă credincioasă (aşa cum şi ei l-au urmat pe regizor) şi apoi am aplaudat, mulţumindu-le. De aceea facem acest gest barbar şi caraghios, aplaudând, ca să le mulţumim artiştilor! Pentru că, datorită lor, teatrul este cel mai frumos lucru din viaţă.