Andrei Şerban din nou la Cluj - Strigăte(le) şi şoapte(le) a patru femei

Nimic nu-i poate sta în cale lui Andrei Şerban atunci când e cucerit de o idee grozavă în legătură cu un spectacol. A dovedit acest lucru de-a lungul carierei sale fulminante, dar şi de-a lungul mai multor montări la cele două teatre din Cluj: Teatrul Naţional şi Teatrul Maghiar de Stat. Se pare că aici a găsit un teren propice fanteziilor sale scenice, teatrale sau, mai recent, refulat cinematografice (nici nu mai ştii cum să le numeşti în cazul său, pentru că el extinde şi schimbă mereu spaţialitatea reprezentării, ca şi sursa de la care se adapă imaginaţia sa). Fapt e că de un număr de ani revine cu plăcere la Cluj să lucreze, mai ales la Teatrul Maghiar. Pentru Unchiul Vania, de pildă, a spulberat scena italiană prin vasta sală goală şi prin culise, a răscolit toate ungherele teatrului, făcând ca "măruntaiele" clădirii de pe malul Someşului să vibreze la unison cu elementele constitutive ale mesajului teatral cehovian. Acum, pentru Strigăte şi şoapte, un remake (dar nu numai) adus în teatru după filmul lui Ingmar Bergman din 1973, Andrei Şerban a ales noua sală studio a Teatrului Maghiar. Nu s-a mulţumit cu atât. A modificat total structura sălii, lărgind considerabil spaţiul de joc, aducându-l la orizontala spectatorilor şi a conceput un prolog insolit în holul îngust de la etaj, înainte de intrarea în sală, rezolvând astfel cadrul introductiv şi expozitiv.

Ambiţionându-se să fie o poveste despre cum se face un film, Strigăte şi şoapte urmează structura bergmaniană de analiză a psihicului feminin, reprezentat de cele patru personaje: Agnes (pe patul de moarte) şi surorile ei Karin şi Maria, cărora li se adaugă Anna, servitoarea. Pentru ca focalizarea pe diferitele ipostazieri ale feminităţii să fie mai pregnantă, Andrei Şerban procedează la contragerea personajelor masculine într-un singur interpret. Acesta este subtilul Zsolt Bogdán care îl întruchipează pe însuşi Bergman (în chip de regizor ce filmează sub ochii noştri scenele-cheie), devenind mai apoi când Doctorul, când Pastorul, când Joakim, soţul Mariei, sau Fredrik, soţul Karinei. El este când jovial, când histrionic, acoperind cu dibăcie de om-orchestră angrenajul complexului interpretativ-creativ. Impulsul iniţial de pătrundere în misterul creaţiei marelui regizor suedez este ocultat pe jumătate de trama ţesută în jurul eroinelor, problematica subiectului ajungând, pe parcursul derulării acţiunii, de-a dreptul acaparatoare. Intervenţiile "regizorului Bergman" sunt pretexte bine motivate pentru a sublinia şi îngroşa semnificaţiile unor secvenţe sau pentru a răspunde unor "obsesii artistice" extrase din biografia marelui regizor.

Spectatorii, aliniaţi de-a lungul peretelui, sunt intim implicaţi, incluşi aproape în decorul salonului roşu, bulversant, sângeriu, locul în care cele patru femei îşi duc viaţa. Boala care s-a cuibărit în Agnes s-a extins empatic în sufletele celor apropiaţi, inclusiv în sensibilitatea publicului-martor, a pus stăpânire pe valorile vieţii. Ea evidenţiază brusc adevăratele sentimente ale eroinelor, ca şi resentimentele lor în legătură cu sumbrele ei previziuni. Viaţa însăşi păleşte, primeşte altă dimensiune. Regizorul spectacolului insistă pe atmosfera încărcată, dezolantă provocată de ingerinţele bolii în mersul vieţii. El mizează pe puterea de transmitere a emoţiei prin imagini de sugestionare contrastantă, cum este scena spălării lui Agnes. Momentul pune în evidenţă nuditatea trupului tânăr, de o frumuseţe sculpturală a eroinei în contrast cu spectrul nimicniciei. Ca eseu despre boală, suferinţă şi moarte, tematica din Strigăte şi şoapte se apropie structural de pelicula lui Andrzej Wajda Pădurea de mesteceni. Un fior asemănător reuşeşte să strecoare regizorul în spectacolul clujean, complexă meditaţie despre singurătatea celor ce nu reuşesc să fie împreună. Proximitatea morţii lui Agnes induce în surori, ca şi în slujnică, frisonante reacţii de compasiune şi teamă, de repulsie şi izolare. Anna a trecut prin experienţa morţii atunci când i-a murit fiica, aşa că ea (o străină) e capabilă să ofere bolnavei din casă o protecţie de natură maternă, sensibil sugerată într-o scenă de mare tandreţe. Maria trăieşte acut sentimentul de spaimă în faţa morţii iminente, manifestându-se violent, în ciuda firii sale copilăroase, în vreme ce Katrin adoptă răceala resemnată.

Cele patru interprete dezvoltă partituri distincte, de mare fineţe şi rafinament expresiv, coagulate într-un ansamblu de amplă rezonanţă evocativă. Ele sunt alese ca fizionomii apropiate actriţelor folosite de Bergman şi îndrumate să evolueze în consonanţă cu acestea. Secvenţa reprodusă din film stabileşte raportul unei subordonări de natură omagială faţă de prototipul adorat. "Şoaptele fericirii şi strigătul singurătăţii" sunt distribuite în doze echilibrate celor patru interprete. Imola Kézdi traversează stările contradictorii ale Mariei cu abilitate profesională şi simţ al măsurii, ceea ce-i permite să transmită învolburările, zburdălnicia şi reticenţele personajului. Vocea ei conţine drăgălăşenia răsfăţului şi duioşia deznădejdilor acumulate. Emöke Kató subliniază prin ţinută şi atitudine rezervată singurătatea personajului Karin, refulările şi angoasele unui suflet greu încercat în viaţă, bântuit şi de ideea sinuciderii, care-şi priveşte cu tristeţe ofilirea. Agnes este întruchiparea durerii nesfârşite şi a suferinţei. Prestaţia susţinută de Anikó Pethö este de-a dreptul copleşitoare prin strigătul targic revărsat peste o lume de simţiri încătuşate în propria lor neputinţă. Csilla Varga aduce căldura simplităţii şi a docilităţii Annei în planul unei rezoluţii eficiente ca liant comprehensiv între cele trei surori.

Ecoul acestor Strigăte şi şoapte, marca Andrei Şerban, va răsuna încă mult timp în urechile spectatorilor clujeni, mândri că în oraşul lor au loc evenimente artistice de o asemenea anvergură.