Ovidiu-Faust (Noul Cinema Românesc 3)

Numeroase filme de autor, de la Robert Bresson încoace, au în centru o criză de conştiinţă, care de obicei îl transformă pe protagonist; Fraţii Dardenne, dintre marii cineaşti contemporani, sunt un excelent exemplu. În asemenea filme, conflictul interior devine mai important decât cel exterior, care deseori nu este prea spectaculos, astfel încât spectatorul mediu, obişnuit cu producţiile de serie, poate trage concluzia că pe ecran "nu se întâmplă nimic". Marfa şi banii aparţine acestei categorii de filme.

Ovidiu (interpretat de Alexandru Papadopol) este un tânăr constănţean, care nu pare să iasă din comun prin nimic. (Dacă numele şi obârşia protagonistului vă fac să vă gândiţi la poetul roman exilat la Tomis, printre "barbari", şi, de aici, la Metamorfozele bardului antic, cred că nu vă înşelaţi: după cum o dovedeşte şi Moartea domnului Lăzărescu, pentru Cristi Puiu onomastica este foarte importantă.) Principalul obiectiv al acestui personaj este să-şi câştige independenţa financiară. Deocamdată, Ovidiu este prins într-o afacere de familie. El îşi ajută părinţii, care au improvizat pe balconul apartamentului lor un mic magazin, însă intenţionează ca foarte curând să-şi deschidă propriul chioşc. (Ne aflăm în anii '90, perioadă în care "buticurile" proliferau, majoritatea românilor visându-se afacerişti.) Atunci când i se oferă neaşteptata şansă de a câştiga o sumă însemnată, care i-ar fi de mare folos în noua afacere, pentru un transport simplu, Ovidiu nu-şi pune prea multe întrebări înainte de a accepta. Aici îmi permit să citez din sinopsisul filmului: "Convins la început că şi-a vândut doar serviciile, tânărul înţelege, când este prea târziu, că şi-a vândut de fapt conştiinţa."

De când formalistul Vladimir Prop, în studiul său fundamental Morfologia basmului (publicat în rusă în 1928, dar tradus în Occident de abia în anii '50), a realizat prima analiză structurală a poveştilor, nenumăraţi autori (inclusiv experţi în scenaristică) au propus diverse clasificări ale naraţiunilor. De exemplu, Ray Frensham, în Teach Yourself Screenwriting, reduce toate poveştile cinematografice la opt modele esenţiale: Ahile, Candide, Cenuşăreasa, Circe, Faust, Orfeu, Romeo şi Julieta şi, în fine, Tristan. Marfa şi banii aparţine tipului Faust ("Să-ţi vinzi sufletul diavolului poate fi profitabil, dar în cele din urmă există un preţ pe care trebuie să-l plăteşti..."), alături de filme celebre precum Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete de Ingmar Bergman, Wall Street de Oliver Stone, The Devil's Advocate de Taylor Hackford sau Traffic de Steven Soderbergh. Însă Cristi Puiu se limitează la o "felie de viaţă" (sau un "sandviş cu realitate"), urmărindu-l pe Ovidiu de-a lungul unei singure zile (cum vor proceda apoi şi alţi regizori români) şi lăsându-ne să facem presupuneri asupra evoluţiei ulterioare a acestuia. În plus, exceptând primele minute ale peliculei, noi, spectatorii, trăim evenimentele doar din perspectiva protagonistului (nu vedem, auzim sau ştim mai mult decât Ovidiu), ceea ce ne înlesneşte identificarea şi empatizarea cu el.

Mai mulţi comentatori au pus în legătură, explicit sau implicit, filmul lui Cristi Puiu cu drama lui Goethe (inspirată de o veche legendă germană). Un exemplu este articolul lui Marius Dobrin Marfa şi banii. Şi sufletul, inclus în volumul său, din 2007, Povestea noastră cea de toate filmele. Asocierea este justificată, mai ales că Marfa şi banii are un Mefisto greu de uitat. Marcel Ivanov (interpretat de Răzvan Vasilescu, într-unul dintre cele mai bune roluri dintr-o carieră cinematografică impresionantă, care a depăşit deja trei decenii) este cel care-i oferă lui Ovidiu 2.000 de dolari (jumătate la plecare, jumătate la întoarcere) doar pentru a transporta, pe ruta Constanţa-Bucureşti, o geantă conţinând şase pachete cu "substanţe medicamentoase". Dacă metamorfoza pe care o suferă Ovidiu este, la sfârşitul zilei, una mai degrabă interioară, cea a "domnului Marcel" este vizibilă de la o milă. Dimineaţa, el păruse, aşa cum îl descrie criticul american Leo Goldsmith, "un Dennis Farina român, care-l bate pe Ovidiu patern pe cap, cu mâinile sale păroase, şi-l întreabă degajat (...) în ce parte a zilei obişnuieşte să defecheze". Însă seara, el ne apare, lui Ovidiu şi nouă deopotrivă, ca Satan în persoană.