Planeta Bs. As. (7)

Sînt la tot pasul.

Nu ţin minte să mai fi văzut atît de multe în vreun alt oraş - sau atît de diferite, ca formă şi dimensiuni. De la cele nesfîrşite ce-nvecinează terenurile de golf şi polo, din nordul Baires-ului, şi care se încolăcesc, languroase, de-a lungul contururilor unor lacuri - retrăgîndu-se, man-made, în vreo grădină de trandafiri ca într-o oază de parfumuri - şi pînă la cele minuscule, mai mult nişte "colţuri" între o stradă şi calcanul retras al unei clădiri, cu cîteva bănci sub tufele ameţitoare de iasomie - cum este mica "plazoleta" Maria Luisa Bemberg, la doi paşi de mine. (Bemberg a fost o regizoare - interesantă, zic cunoscătorii - şi activistă feministă, descendentă a unei familii de industriaşi - şi rudă îndepărtată a Silvinei Ocampo, soţia lui Bioy Casares; unul dintre filmele sale, Camila, a fost nominalizat la Oscaruri în 1984, în celelalte jucînd nume ca Julie Christie, Marcello Mastroianni, Dominique Sanda etc. În timpului regimului peronist a trăit în Spania.)

Există întinse parcuri pătrate, cum este Las Heras - care seamănă cu Central Park-ul - sau trapezoidale, cum este Lezama - ultimul bastion "safe" înainte de La Boca -, după cum există parcuri neregulate adunate, în terasă, în jurul unei pieţe, cum este San Martin - din faţa blocului Kavanaugh, cu arhitectura lui newyorkeză stil anii 30 (de altfel, a fost cel mai înalt bloc din America Latină în 1935, cînd a fost construit). În centrul lor creşte, de regulă, cîte-un arbore de cauciuc cu dimensiuni neverosimile - pe cel din Plaza San Martin nu-l pot cuprinde zece oameni înlănţuiţi, iar crengile lui, cît nişte arbori "normali", sînt susţinute de pari de metal.

Cînd am sosit, la-nceput de noiembrie, oraşul era mov de la copacii jacaranda, care înfloresc pînă în decembrie (începutul verii). După ploi, caldarîmul se umple de florile smulse de stropi, care desenează formele mereu schimbătoare ale unui covor violet. Natura are grijă de tot: cînd e foarte cald (şi, vara, poate fi foarte cald!), e suficient să stai sub un copac-de-ploaie (raintree) care-ţi picură, în răstimpuri, răcoarea umezelii strînse peste noapte.

Los porteňos se-ntind pe unde apucă, nu există nicăieri vreun semn "Nu călcaţi pe iarbă!". Dacă-s în pauza de masă, poţi vedea executives întinşi la umbra vreunui palmier noduros, cu cîte-un dosar peste ochi, sau grupuri-grupuri de "executiţe" aşezate în cerc, pe iarbă, mîncînd take-aways din cutii de plastic. Cei care au timp au şi tabieturi: îşi aduc scaunele pliante de-acasă şi, tacticoşi, îşi găsesc un loc preferat unde să se bronzeze, în costume de baie, ungîndu-se bine în prealabil. Plaja este o instituţie, mai respectată - aici - decît oricare altă instituţie.

Iar în Grădina Botanică (de peste drum de strada Borges), studenţi de la Arte privesc prin rame de carton şi desenează, în timp ce bărbaţi în toată firea au adormit de mult pe vreo bancă - par structuri geologice. Grădina Botanică nu seamănă cu nicio alta, nu este parcelată, "pavilionizată", este doar un parc în care speciile de arbori şi flori cresc în voie. Aici este, se pare, raiul pisicilor - tolănite la soare sau la umbră, hrănite, cocolite ca şi cum ar fi pensionarele (catifelate) ale vreunui azil. Sînt mai multe decît oriunde, chiar şi decît în - ce coincidenţă! - "Largo argentino" din Roma...