Iulia Blaga: Care e miza filmului tău? S-a tot bătut monedă pe faptul că ai folosit, pe lângă actori, 14 deţinuţi, şi că ai fi făcut un film social.
Florin Şerban: Să vii acum, după toate filmele postdecembriste care s-au făcut, cu un film cu tentă socială - şi în plus unul a cărui acţiune se petrece în puşcărie - cred că e un mare risc. Filmul acesta, care are în rolul principal un puşti de 18 ani şi în rolul secundar o fată de 21, nu e pentru publicul de acum 10 ani. Lumea e fascinată de faptul că s-a lucrat cu deţinuţi, dar esenţa filmului e faptul că e o poveste de dragoste între un băiat din puşcărie şi o studentă care vine să facă o anchetă socială. E un film de acţiune şi un love story, nu un film social - deşi are o componentă socială. Dar este un film de public. La noi există, din păcate, o aversiune faţă de filmul românesc. Lumea care se duce la mall, dacă vede pe afiş film românesc, se gândeşte de două ori înainte să intre.
I.B.: A fost ideea ta să regizezi acest film?
F.Ş.: A lui Cătălin Mitulescu. Am citit piesa Andreei Vălean după ce am citit scenariul în varianta în care îl scrisese Cătălin (pentru că după aceea am lucrat împreună la scenariu.). Eram în SUA când Cătălin mi l-a trimis, mai aveam un an şi jumătate până să termin Columbia University. Scenariul mi-a plăcut atât de mult încât mi-am scurtat studiile cu o jumătate de an, ca să ne apucăm de treabă. (n.red. - Cătălin Mitulescu e co-scenaristul şi producătorul filmului, împreună cu Daniel Mitulescu.).
I.B.: Cătălin căuta un regizor pentru această poveste sau te vroia musai pe tine, indiferent de scenariu?
F.Ş.: Nu ştiu. Cand am vorbit prima oară mi-a spus că vrea un colaborator care să se implice pe termen lung, nu pe cineva să facă filmul ca temă de casă. Văzusem scurtmetrajul lui, Trafic, şi lungmetrajul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii - îmi plăcuseră, dar nu m-aş fi implicat dacă nu m-ar fi atras scenariul. Au fost mai multe lucruri care mi-au plăcut la primul draft, dar în principal faptul că personajul principal lăsa loc de lucru la el. El a fost motivul pentru care am vrut să fac filmul, pentru că încă de la început a apărut ideea folosirii unui neprofesionist. (Ceea nu excludea din start un tânăr actor sau un student, dar pe mine m-a interesat dintotdeauna zona asta.). Eroul avea puţine locuri unde se manifesta prin dialog. Când îţi propui să lucrezi cu neprofesionişti, alegi actorul în primul rând după prezenţa fizică - figură, postură, statură. Pe urmă vezi dacă poate să joace.
I.B.: Am înţeles că o opţiune a fost să-l pui în rolul principal pe unul dintre deţinuţi.
F.Ş.: N-a fost o opţiune clară. În momentul în care am fost în penitenciar, nu aveam rolul principal. Ca prezenţă fizică, ca forţă pe ecran şi ca talent, Alexandru Mititelu se distingea dintre ei. Eu cred că e foarte bun şi că poate să facă multe lucruri pe care puţini actori le pot face. Depinde de el dacă va merge mai departe. Noi toţi i-am spus că e talentat.
I.B.: Cum l-ai găsit pe George Piştereanu pentru rolul principal? Ai făcut casting în licee?
F.Ş.: Am văzut foarte mulţi tineri, la început studenţi la UNATC, apoi tineri absolvenţi. N-am găsit exact ce căutam, aşa că am extins aria de căutări. Până la urmă l-am luat pe George, care era elev la Liceul "Dinu Lipatti" (n.red.- acum e anul I la UNATC), dar am mers şi la echipe de fotbal de juniori deoarece căutam un băiat cu calităţi de lider, iar aceste calităţi se dezvoltă într-un sport de echipă. Cred că ce faci şi ce eşti te formatează şi rămâne pe figură. Dacă pui unul lângă altul, căpitanul unei echipe de fotbal şi portarul, recunoşti din prima căpitanul - după cum se aşează pe scaun, după cum fumează sau mănâncă.
I.B.: Unde ai învăţat aceste lucruri? În facultate?
F.Ş.: Da. La Columbia University am lucrat mult în zona actorilor neprofesionişti. (Îmi şi place foarte tare Robert Bresson.). Nu ştiu, pe urmă e şi o problemă de intuiţie şi de a lăsa lucrurile să iasă la suprafaţă. Şi atunci când ne alegem un partener o facem intuitiv şi subconştient dar, dacă închidem puţin ochii şi lăsăm lucrurile să iasă la suprafaţă...
I.B.: Cum ai câştigat încrederea deţinuţilor?
F.Ş.: Încrederea a fost pariul pentru că ei sunt nişte copii foarte speciali, care au trecut prin multe evenimente nefericite. Societatea aruncă foarte repede cu piatra. Sunt de condamnat şi îşi ispăşesc pedeapsa, dar dincolo de asta sunt nişte copii care, de cele mai multe ori, au fost privaţi de minimum de dragoste de care are nevoie un copil. Tot timpul li s-a spus că sunt ultimii oameni, că sunt nenorociţi, hoţi, tâlhari. În momentul în care te apropii şi te uiţi la ei ca la nişte oameni normali, se deschid.
M-a încălzit gândul că pot să le dau puţină încredere în ei înşişi
I.B.: O regizoare care a montat teatru cu deţinuţi povestea că sunt foarte surprinşi dacă pui mâna pe ei, pentru că sunt obişnuiţi să fie priviţi într-un anume fel de către cei din libertate.
F.Ş.: Sigur, se şi comportă ca şi cum deja sunt priviţi aşa. Dar nu aş putea spune cât timp mi-a luat până să-i fac să depăşească acest handicap, pentru că a fost un proces lent şi diferit de la unul la altul. Sunt o comunitate cu reguli foarte precise, aproape ca la armată, cu şefi, sub-şefi, sub-sub-şefi. (Eu am avut din toate zonele.). Provocarea e să câştigi şeful. Când l-ai câştigat, vin şi ceilalţi. Dar n-a fost o luptă.
I.B.: N-au fost nişte relaţii de putere?
F.Ş.: Între ei? Da.
I.B.: Între tine şi ei.
F.Ş.: Nu neapărat, cred că mai degrabă a fost faptul că ei, ca noi toţi, recunosc competenţă şi autoritatea, însă au o atitudine absolut retractilă faţă de autoritatea cu care sunt confruntaţi zi de zi, adică "treci acolo, stai jos, taci din gură". Sunt, în ceea ce priveşte sentimentele, nişte copii de 7 ani în corpul unor adolescenţi de 18. Acţionează impulsiv, au acte de revoltă. Mă feresc să spun că sunt uşor de câştigat. Poate părea ciudat, dar sunt foarte calzi, foarte în aşteptare. Arma mea cred că a fost competenţa. În momentul în care şi-au dat seama că, dacă îi pun să facă ceva, ştiu exact unde vreau să-i duc, s-au lăsat duşi. Şi-au dat seama că e bine să mă asculte.
I.B.: Crezi că actoria a funcţionat şi ca formă de terapie pentru ei?
F.Ş.: Îmi place să cred asta. Dincolo de faptul că părinţii, prietenii şi prietenele o să-i vadă în film, pe mine m-a încălzit gândul că pot să le dau puţină încredere în ei înşişi. Le-am arătat acestor copii că sunt buni la ceva, că lumea se uită la ei şi zâmbeşte sau se încruntă în funcţie de ce fac ei acolo.
I.B.: Clara Vodă era foarte încântată pentru că i-ai explicat rolul concis, exact aşa cum avea nevoie. De unde ai învăţat aceste lucruri? Din cursuri? Te-a condus intuiţia?
F.Ş.: Nu există cursuri pentru aşa ceva. Ce ţi se spune la Columbia e că atunci când vorbeşti cu actorii, dacă îi zăpăceşti cu semnificaţii, nu vei reuşi decât să-i bagi în ceaţă. Un actor are nevoie de acţiune şi de un impuls puternic. În rest, e munca lui să-şi dezvolte personajul. Sigur că lucrăm împreună, dar nu vreau să lucrez la virgulă. Multe din dialogurile din film sunt improvizate pe loc. Asta nu înseamnă că actorul trebuia să spună da şi a spus nu.
I.B.: Şi deţinuţii au improvizat?
F.Ş.: Da, unii dintre ei sunt oricum analfabeţi. Le spuneam vorbele şi le ziceam: "Fii atent, tu vorbeşti cu ăsta. Cine-i ăsta? Locotenentul tău. Vine la tine şi îţi cere un telefon. Tu ce îi spui: "Pleacă mă, fugi de-aici." Aşa am lucrat. Nu a fost: "tu îi spui asta", "tu îi spui asta" etc. Şi nici n-am prea repetat, n-am avut niciodată repetiţii în sensul clasic. Am lucrat cu ei două luni, în cadrul acelui atelier de actorie organizat la ideea mea în cele două penitenciare pentru minori şi tineri de la Craiova şi Tichileşti. Ştiam pe cine ce şi cum să întreb. La început au fost 80 de deţinuţi din care s-au eliminat singuri pană la 50. Cred că am avut o singură repetiţie înainte de filmare. Daca continuam să repet, această flacără nemaipomenită a lor s-ar fi erodat, s-ar fi topit.
Am lucrat în mai multe restaurante din NY, dar cel mai prost m-am simţit în cel românesc
I.B.: De ce te-ai dus să studiezi la Columbia University din New York? Nu era suficientă facultatea de film pe care o făcuseşi de la Bucureşti?
F.Ş.: Am terminat ATF-ul în 2002 şi am aplicat la două universităţi din Statele Unite, Columbia şi NYU. Mi-am spus că acolo trebuie studiat filmul aşa cum, dacă vrei să înveţi chineza, te duci în China. Nu vroiam să rămân în SUA şi mă interesa oricum strict zona de film independent. Am intrat la amândouă universităţile, dar numai Columbia mi-a oferit o bursă consistentă, care îmi acoperea o parte din taxe. Columbia şi NYU sunt universităţi foarte scumpe, de genul 40.000 de dolari pe an. Facultăţile de artă nu sunt ca facultăţile de fizică unde, dacă eşti bun, primeşti o bursă integrală care îţi acoperă toate cheltuielile. La facultăţile de artă, maximul de bursă pe care îl poţi obţine îţi acoperă jumătate din taxe. Atât. Mi-a fost foarte greu. Prima slujbă a fost de poştaş în campus, după care am legat colete la biblioteca din campus, după care engleza mea s-a îmbunătăţit şi am obţinut slujbe mai bune.
I.B.: Nu ştiai engleza când ai ajuns?
F.Ş.: Ba da, dar când am ajuns am şi început să vorbesc engleza. Dădusem Toefle-ul, care pe atunci era banal - nu trebuia să vorbeşti nimic, îl dădeai în scris. După ce mi-am îmbunătăţit limba, am lucrat la recepţia unui centru studenţesc, apoi la recepţia unui hotel, mă rog, slujbe din astea. Bogdan Apetri, care era cu un an înaintea mea la regie film, a fost singura persoană pe care am cunoscut-o când am ajuns la New York. Nu-l ştiam din România, vorbisem cu el pe mail şi îmi dăduse multe sfaturi (cum să aplic şamd.). Pe urmă m-a ajutat mult când am ajuns acolo. E diferit momentul în care emigrezi cu familia pe un alt continent de cel în care te trezeşti singur, cum s-a întâmplat cu mine. Mă întrebam tot timpul ce dracu' caut eu acolo, fiindcă în afară de şcoală nimic nu-mi plăcea - nici ţara, nici oraşul, nici oamenii şi nici limba. Acomodarea a durat, din fericire, doar un semestru.
Eu în România aveam o slujbă ok (lucram la Pro TV), dar în NY ziua mergeam la şcoală, iar noaptea eram la un moment dat chelner într-un restaurant românesc. În campus, indiferent ce accent ai şi de unde eşti, lumea te tratează la fel, dar în momentul în care ajungi într-un restaurant românesc încep să apară diferenţele. Nu neapărat că se uită patronul de sus la tine cât clienţii - care sunt numai români, din păcate. Am lucrat în mai multe restaurante, dar cel mai prost m-am simţit în cel românesc. Cred că romanii care ajung acolo au avut o viaţă grea la început şi se simt datori să te facă şi pe tine, când eşti la început, să simţi că acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. "Aici e America, trebuie să munceşti pe brânci, frate!".
I.B.: Dar şcoala de film de acolo cum ţi s-a părut?
F.Ş.: Foarte de diferită de cea de aici, dar pe stilul oricui. În primul rând, oamenii erau foarte serioşi. Dacă taxa e de 45.000 de dolari pe an, să nu mergi la curs e ca şi cum ţi-ai bate un cui în talpă. Să întârzii e ca şi cum ai încerca să te zgârii singur cu cuiul în talpă. Acolo nici profesorii, nici elevii nu întârzie la cursuri şi, de când intri în sală şi pană ieşi, faci un singur lucru: film. Nu discuţi politică, probleme personale, nimic altceva. Profesorii sunt de un anumit calibru. Mai ales cei care predau materii esenţiale sunt activi în industrie. Sunt şi oameni de teorie, dar somităţi în materie. Directorul Lincoln Center şi al NY Film Festival, Richard Peña, predă la Columbia Istoria filmului şi în fiecare an îşi reînnoieşte cursul. (Eu şi la ATF am avut un profesor extraordinar de Istoria filmului, pe George Littera.). În SUA totul e extrem de practic, iar volumul de muncă e enorm. De la o săptămână la alta trebuie să faci exerciţii, nu neapărat filmuleţe: unul pentru actorie, altul pentru regie, altul pentru scenaristică. Important nu e să arăţi cat eşti de sclipitor, ci să înveţi limbajul.
I.B.: Colegii tăi erau cu toţii buni?
F.Ş.: Şi buni, şi răi. De toate soiurile. Evaluarea, nota nu conta prea mult. Era un calificativ, da sau nu. Aproape toată lumea lua da. Important nu e ce scrie pe diplomă, ci cu ce te alegi tu din şcoală.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.