Făcând un pariu, Andreea Vălean a trimis piesa la concursul Dramafest, unde textele care câştigau trebuiau să fie puse în scenă, şi nu doar premiate cu coroniţă şi apoi închise într-un sertar. Cu atât mai greu pentru cei care premiau, deoarece un text trebuia să fie transformat în spectacol, iar fiecare trebuia să-şi asume ceea ce a ales. Andreea Vălean a lucrat cu Cristian Theodor Popescu, care, în interviul din numărul 1/1999 al revistei ultimaT, spune că "teatrul nu se mai poate face ca şi cum nimic nu se-ntâmplă afară."1
Textul Andreei Vălean începe cu Fata, studentă la Sociologie, ce vine la închisoare pentru a lua interviuri deţinuţilor minori. Poate din dorinţa de a se apropia de aceştia, Fata începe să danseze cu ei, iar intrarea Gardianului îi face pe băieţi să reacţioneze brutal, luându-i ostateci pe Gardian şi fată. De aici fiecare fantazează în legătură cu ceea ce vor fi şi vor avea, odată ce conducerea închisorii o să le îndeplinească dorinţa: un elicopter cu care să plece toţi, inclusiv fata. Cel poreclit Jupânul ajunge să fie conducătorul jocului, dându-i fiecăruia un rol într-o fantezie care devine din una individuală una comună tuturor (inclusiv Gardianul). Personajele, plecând de la chestionarul Fetei, răspund unor întrebări care-i descoperă, lăsând în urmă mai mult decât trei băieţi în călduri şi un Gardian ratat.
Filmul lui Florin Şerban îl are în centru pe Silviu, un tânăr care mai are puţin până la eliberare. Cele câteva zile par a fi o tortură psihologică: fratele mai mic vine la el în vizită pentru a-l anunţa că o să plece cu mama în străinătate, primeşte câteva palme dureroase, iar mama îl jigneşte. Aşadar, tensiunea creşte, iar declicul are loc în momentul în care studenţii de la Sociologie îi intervievează pe deţinuţi. Ia ostatecă pe fata cu buze frumoase, pe care o place, şi cere să i se aducă mama şi o maşină.
Diferenţa majoră dintre piesă şi film stă în text versus mişcare/ acţiune. Piesa de teatru face personajele să vorbească, în timp ce filmul le face să se mişte... însă fără ca ele să îşi mai construiască în discurs personalitatea. Acţiunea din film trebuie să contureze personajele, dar spectatorul poate să fie puţin confuz atunci când, de exemplu, Silviu îşi urmăreşte fratele, după vizită. La întrebarea "De ce face asta?" se poate răspunde doar după ce Silviu a ajuns deja la gard şi îşi vede mama.
În piesă, personajele sunt cele care vorbesc despre ele şi despre situaţia lor, de aceea poate să existe o empatie cu Ursul (care are viziuni cu Sfânta Maria), cu Nepotul (care îi face declaraţii timide de dragoste fetei), cu Gardianul (care aderă la visul lor comun, pentru că şi-a ratat viaţa). În filmul lui Şerban acest lucru se face mult mai greu din cauza distanţei dintre spectator şi personaje. Totuşi, putem să reperăm "băiatul bun" care vrea ca fratele lui să aibă o viaţă mai fericită şi care e îndrăgostit (explicabil? inexplicabil?) de fata de la Sociologie. Nu ştim ce vrea Silviu, deci nu putem să ne identificăm cu limpezime cu eroul central.
Filmul nu încearcă să convingă în nici un fel: nici printr-o imagine frumoasă, nici prin decor, nici prin personaje ce ar fi uşor de plăcut. Publicul îl urmăreşte pe Silviu prin camera care oboseşte privirea, căci îl secondează mereu, din ceafă. Însă, în ciuda apropierii, spectatorul înţelege motivaţia a ceea ce face numai în momentul în care el deja a acţionat. Fie scenaristul nu a lucrat destul pe intenţionalitatea personajului, fie e un film care nu încearcă să se explice, fie ambele variante. Din această lipsă de explicaţie se naşte un soi de tensiune sinceră, urmarea fiind o aşteptare încordată.
Construcţia personajului lui Silviu e bazată pe mici gesturi: clipeşte des şi mult, se bâlbâie când e nervos, ridică din sprâncene, vorbeşte puţin şi o face mai mult cu gura închisă. Însă, pentru ceea ce a intenţionat regizorul, personajul are verosimilitate: în puşcărie nu se vorbeşte decât ce e necesar şi nu se fac confesiuni despre visul fiecăruia, căci ar însemna lăsarea gardei jos.
O comparaţie între piesă şi film este posibilă, însă instrumentele cu care fiecare lucrează sunt opuse în acest caz, căci filmul nu se foloseşte de textul Andreei Vălean decât ca punct de pornire, şi încearcă să nu forţeze identificarea cu personajul principal. Rezultatul? Dacă identificarea nu este forţată, te simţi mai degrabă ca şi cum priveşti pe geam în casa cuiva, şi, în ciuda distanţei, interesul pentru ceea ce se întâmplă creşte exponenţial cu acţiunea.
Eu când vreau să fluier, fluier
România - Suedia 2010
Regie: Florin Şerban
Scenariu: Cătălin Mitulescu, Florin Şerban
Imagine: Marius Panduru
Montaj: Sorin Baican, Cătălin Cristuţiu
Editare sunet: Florin Tăbăcaru
Costume: Augustina Stanciu
Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin.
1: Cristian Theodor Popescu în ultimaT, Teatru şi societate, Teatrul nu se mai poate face ca şi cum nimic nu se întâmplă afară, nr. 1/1999, p. 11
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.