Da, ce-i cu asta? Un copil trăieşte drama mamei, mamei nu îi pasă de copil; e crescut în voia sorţii, iar soarta îl izbeşte de maluri rău de tot.
Ce întrebare să-i punem filmului lui Şerban, dincolo de critică? E uşor să critici. E uşor şi să bifezi ceva, ca şi cum ţi-ai fi făcut datoria. Ce nu reuşeşte filmul? Şi ce reuşeşte? E un debut. Ce urmează?
Cîte nuanţe a sesizat Şerban în transcrierea filmică a ideii preluate din piesa cu acelaşi titlu a Andreei Vălean? Cît din film e clasabil, poate banal? Cît lasă de văzut? Ce ascunde?
E cumva un film fără umbră. Nu are arierplan. Tonul scenelor e hotărît, hîrşîit şi scurt. Ca vocea eroului (mărturisesc că din primele 10 minute de vizionare am refuzat această rostire, pe care n-o recunosc ca pe limba mea română). Dar e o rostire dinăuntru, care iese afară nearticulată, dezarticulată, dezmembrată pentru că eroul n-a avut pînă atunci cu cine vorbi. E fără exerciţiul dialogului. E rudimentar, cum zice A. Gorzo scurt. Da, e un rudiment, dar pentru mine e unul care, precum o sămînţă, poate rodi ceva. Nu însă doar un comentariu şi atît. Mai degrabă o dorinţă expresă de a te ridica din scaun şi a face. Orice e de făcut. Cam ce îi trebuie României contemplative, căzute ca musca în plasa lipicioasă a "Politicii de vorbe". Cum să se iasă din asta? Iată un posibil resort al minimalismului. Prin reflecţie în faţa unui pahar cu apă? Da, însă în sistemul în care o idee e animată de o credinţă, realizată apoi prin mijloacele cît mai proprii ei. Atît poate face filmul acesta: să spună că aşa arată drama unui copil necrescut de părinţi şi înşelat în adîncul sufletului său. E puţin? Sigur. Sîntem bine unde sîntem, stăm bine pe scaun? Cît am făcut pe ziua de azi? Mă rog, aşa sîntem noi, românii post şi ante revoluţionari. Avem de recuperat o conştiinţă. Dar nu prea ne pasă de asta, nu e timpul.
Cum să facem aşadar, ca mai mulţi oameni cu mintea lor să facă ceva şi pentru alţii, pentru un bine comun? De unde se începe ţara asta? Uite, poate (şi) de la un film. E al unuia care a vrut să spună numai un singur lucru: că dacă îţi pasă de ceva, trebuie să te zbaţi pentru acel lucru, şi trebuie să-ţi cauţi aliaţi, să creezi o lume comună. Nu vorbesc acum despre soarta deţinutului Silviu, eroul filmului. Vorbesc despre problema pusă de bucata de film: nu e de ajuns să zici că-ţi pasă, trebuie să faci ceva. Să nu stai, ci să cauţi, şi să ai curaj. Eu văd filmul ca pe un îndemn pentru curaj (din nou nu e vorba de curajul deţinutului Silviu). E vorba de curajul de a formula o propoziţie, de a ţi-o asuma, şi de a străbate drumul lung al ridicării paharului cu apă de pe masă şi a-l bea. Uneori se uită că distanţa de la ideea unui gest la realizarea unui gest e nesfîrşită. Aceasta e boala României, pe care un puşti nefericit are pretenţia să o oglindească: că aşa, neeroic, totul se sfîrşeşte prost, că n-are cum să fie bine dacă nu există structuri gîndite de oameni pentru om, resorturi create de oameni pentru ei înşişi, într-o societate care ar putea să fie funcţională, dar nu e, ar putea să ajute şi să se ajute, dar n-o face. Nu-i nevoie să fii în penitenciar: acolo e mai uşor să vezi poate că infractorii sînt infractori. Infractori sînt toţi aceia care cedează fără tresărire micilor / marilor probleme profund umane. Care nu gîndesc că binele nu e o noţiune strict individuală, de mărunt interes.
Văd filmul ca pe o propoziţie spusă din acel adevăr al cărui gust ne facem că-l uităm. Nu e un adevăr fundamental, măreţ, cu iz idolatru: e de fapt unul rudimentar. Măcar să vedem puţin, dar să vedem bine. E o tuşa directă pe un chip decăzut al României în cădere liberă: dacă am învăţa fiecare în parte să privim şi să rostim cu curaj ceea ce îngropăm de atîta timp uitînd comod, da, lumea ar fi mai bună. Şi ce dacă gestul unui om care face un film sună aşa, cum să spun, a idealism? Ce dacă am mai văzut eroi din aceştia în filmele americane? Eu una am regăsit, menţinînd proporţiile, acel sunet din pintilianul Terminus paradis: o dorinţă de a reda unui gest simplu simplitatea sa şi a înţelegerii sale. Şi mult după aceea - comentariile, discuţiile, mesele rotunde. Acum, mai puţin. Timpul e scurt.
Filmul lui Şerban crede, în descendenţa unor Lucian Pintilie (Balanţa, Prea tîrziu, Terminus paradis, După-amiaza unui torţionar) sau Stere Gulea (Stare de fapt), ca a face film în România, astăzi, înseamnă în primul rînd trezire a conştiinţei prin confruntarea cu un adevăr asupra căruia nu mai încape discuţie. Ceea ce se poate face (cu fiecare dintre noi) - porneşte tocmai de aici.
Iar a începe un film cu atît de "minime" pretenţii (atît de necesare) este un act salutar.
P. S.: Aceasta nu este o critică de film.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.