În 2006, la numai 5 ani de la tragicele evenimente din 2001, britanicul Paul Greengrass s-a decis "să spargă gheaţa" pe un subiect considerat, de foarte mulţi (din fericire, nu de toţi), şi atunci dar şi azi, drept tabu. Cunoscut pentru atitudinea lipsită de compromis, ce evită jumătăţile de măsură, demonstrată fără drept de apel cu percutantul Bloody Sunday (povestea marşului transformat în masacru din oraşul irlandez Derry, în data de 30 ianuarie 1977), Greengrass a abordat subiectul din interior - după cum indică şi titlul, United 93 reprezintă povestea (tratată într-un limbaj vizual vecin cu cel al documentarului) pasagerilor şi echipajului (plus a familiilor acestora) celui de-al patrulea avion deturnat în dimineaţa zilei de 11 septembrie, dar care nu şi-a atins ţinta (turnurile gemene), prăbuşindu-se într-un câmp din Pennsylvania - şi nu a lăsat loc de interpretări... Evident, prima întrebare aflată pe buzele tuturor, pre-vizionare cel puţin, a fost dacă, nu cumva, era prea curând... Răspunsul, la fel de evident, a fost "NU!". Nu, căci 9/11 a influenţat, pe loc şi în mod inevitabil cinema-ul (şi nu numai), care s-a grăbit să atingă subiectul (Syriana, ambiţiosul film al lui Stephen Gaghan şi Munich, reîntoarcerea lui Spielberg la o formă considerată definitiv uitată, fiind două dintre cele mai strălucite exemple), e drept, "pe ocolite", dar cu convingerea clară că demonii trebuie exorcizaţi, şi nu lăsaţi să bântuie liber coşmarurile şi conştiinţa unei lumi întregi. Şi, în acest context, United 93 a apărut la momentul cel mai potrivit, semn că (dacă mai aveaţi, cumva, dubii) cinema-ul n-a uitat să însemne şi altceva decât numai entertainment.