Am vorbit cu oameni care nu vor să vadă United 93 pentru că ar fi prea dur, pentru că i-ar impresiona prea mult. E şi-aşa realitatea suficient de dură. Să mai şi vezi un film despre atacurile teroriste de la 11 septembrie e prea mult, cînd cei cinci ani distanţă par în continuare foarte aproape. Eu am vrut să văd filmul lui Paul Greengrass, a cărui premieră românească a avut loc nu pe 11, ci pe 1 septembrie. La vizionarea pentru presă de la Cannes s-a stat ca în biserică, iar finalul s-a scurs într-o tăcere mormîntală.
Cred că maniera de a scrie scenariul şi de a-l prelucra a fost cea ideală atît pentru subiect, cît şi pentru distanţa lui în timp. Oamenii ăia n-au murit de mult. Rănile familiilor sînt încă deschise. Subiectul e o traumă mai perceptibilă sau mai discretă pentru o lume întreagă. Nu e corect nici măcar să participi cu filmul într-o competiţie, să te baţi pentru un premiu. Filmul a fost prezentat la Cannes în Selecţia Oficială, dar în afara cursei pentru Palme d'Or.
United 93 e un film care se desfăşoară în timp real, un film frust şi crud, în care totul e făcut să pară pe bune. Oamenii care îi interpretează pe cei 40 de pasageri şi membri ai echipajului cursei 93 a United Airlines sînt actori, dar nu unii cunoscuţi. Printre cei de la turnurile de control se numără însă adevăraţi controlori de zbor, care au trăit ziua de 11 septembrie la muncă. Paul Greengrass a scris scenariul după o documentare minuţioasă, care a inclus şi sute de ore de discuţii cu rudele şi prietenii celor decedaţi.
Nimeni nu ştie exact ce s-a întîmplat în avion, ce s-a vorbit, cine ce-a făcut. Există convorbirile telefonice şi amintirile. Şi presupunerile. Dar în film totul pare clar şi veridic şi nu atinge cu ceva amintirea celor morţi.
United 93 e cutremurător nu atît pentru că se moare la final, cum prea bine se ştie că s-a întîmplat, ci pentru că, aşa strîns cum e, aspru, ceva între documentar şi simulare de catastrofă aeriană, e complet lipsit de melodramatic. Nu apasă deloc pedala tragediei, nu recurge la resorturile sensibilităţii, la fobiile noastre. E un film extrem de onest şi aparent simplu. Dar cîtă muncă e în spatele simplităţii şi firescului numai echipa lui Greengrass ştie. Nu ai cum să te simţi martor ocular decît pe bucăţele, pentru că acţiunea e fragmentată pe mai multe planuri. Filmul îţi dă însă o puternică senzaţie de prezenţă, de imediateţe, te face să crezi că e foarte posibil ca lucrurile să se fi întîmplat chiar aşa cum spune Greengrass.
Finalul cade peste tine ca o ghilotină
Scenariul depăşeşte construcţiile consacrate. Trece dincolo de introducere, cuprins şi încheiere. Dizolvă noţiunea de intrigă, momentele subiectului şi aşa mai departe. Filmul începe abrupt, în momentul în care apasă proiecţionistul pe buton, şi se termină la fel de abrupt, în cel mai simplu şi mai cutremurător fel posibil. Avionul se îndreaptă spre pămînt, degringolada de la bord e tot mai mare, vezi iarba apropiindu-se tot mai mult şi pe urmă pac, "fade to black". Şi după cîteva secunde începe să curgă genericul. Jurnaliştii au rămas trăsniţi, şi eu am rămas trăsnită, pentru că după ritmul strîns al celor 90 de minute (cît un meci de fotbal), finalul cade peste tine ca o ghilotină. Chiar dacă ştiai ce urma să se întîmple, filmul se termină ca o lovitură bine plasată în plex, după un ritm care s-a tot acumulat.
Filmul mai impresionează şi din alte motive. Oamenii din United 93 şi-au dat seama că nu sînt victimele unei deturnări banale. Că World Trade Center şi Pentagonul fuseseră lovite. Ştiau ce avea să se întîmple cu ei. Prin urmare au fost şi singurii care au încercat să lupte. Mai mult decît atît cred că m-a impresionat faptul că toţi oamenii ăştia erau perfect obişnuiţi, ca oricare dintre noi. Cred că prima oară cînd m-a trosnit această idee a fost după ce m-am întors din Israel şi a doua zi am aflat că un avion care a plecat din acelaşi aeroport a căzut în Marea Neagră. N-a fost atentat, simplu accident, dar m-am gîndit la cît de normali păreau oamenii în aeroport, cît de în viaţă; putea muri oricare dintre noi, nu?
Paul Greengrass reuşeşte să transmită tragedia fără gesturi largi, fără puneri în scenă fastuoase, ci din gesturile mici, care uneori basculează fără să le poţi controla şi fără să-ţi poţi crede ochilor în inevitabil.