Unul dintre cele mai emoţionante lucruri din cîte am citit despre 11 septembrie 2001 a apărut, în săptămîna următoare, la rubrica de film (un loc ciudat - sau poate nu, avînd în vedere toate amintirile despre apocalipse cinematografice reactivate jenant, dar inevitabil, de imaginile acelea) a revistei The New Yorker. Inspirat de imaginea celor doi oameni care sar în gol ţinîndu-se de mînă, autorul, Anthony Lane, se întorcea la un poem de Philip Larkin - Un mormînt din Arundel: "Ultimul vers a devenit între timp o formulă consacrată de consolare şi, marţea trecută - în nenumărate feluri, în ultimele comunicări telefonice, în acele două mîini împreunate, în circumstanţe pe care Hollywoodul n-ar trebui să mai încerce să le întreacă -, şi-a dovedit încă o dată adevărul, cucerind calm ura şi turbarea în care se născuse crima. «Căci doar iubirea va rămîne după noi.»"
Primul "te iubesc" pe care-l auzim în răvăşitorul film al lui Paul Greengrass, Zborul United 93, e rostit (tot la telefon, dar în arabă) de Ziad Jarrah (Khalid Abdalla) chiar înainte de a se urca în avionul pe care fusese însărcinat să-l prăbuşească peste Casa Albă. E o tuşă neaşteptată şi justă, iar justeţea rezidă în faptul că e o tuşă şi atît - unică, graţioasă, rezultatul unei simple dorinţe de simetrie estetică -, nu prima dintr-o serie menită să-l "umanizeze" pe Ziad. De fapt, Greengrass nu încearcă să-i "umanizeze" nici pe terorişti, nici pe pasageri, conştient de faptul că, în acest context - docudramă, 11 septembrie, timp real -, orice demers de felul ăsta ar eşua în psihologia vulgară practicată îndeobşte de filmele-catastrofă. Dacă e să se aventureze cineva în minţile teroriştilor kamikaze, s-o facă mai întîi romancierii; sînt mai bine echipaţi pentru astfel de imersiuni, deşi se pare că încă nu suficient de bine (nici nuvela lui Martin Amis, Ultimele zile ale lui Muhammad Atta, nici romanul lui John Updike, Terorist - amîndouă apărute anul acesta, odată cu primele filme de anvergură despre 11 septembrie -, nu conving.)
Ce poate să facă cinema-ul - chiar copleşitor de bine - este să te prindă înlăuntrul momentului: nu ştii cine sînt aceşti oameni din sala de aşteptare a aeroportului Newark International; auzi cîte ceva din ce-şi spun, dar prea puţin ca să intri în vieţile lor: doar zumzetul unei dimineţi normale - important în sine, dată fiind dimineaţa. Greengrass nu caută frumosul pentru că ştie că, dacă iluzia retrăirii acelei dimineţi e perfectă, îl vom găsi oricum - pe feţele trase, trezite prea devreme din somn, sau în lumina de ora opt, care bate din lateral în timp ce avionul aşteaptă un ordin întîrziat de decolare. În timpul acesta, controlorii de trafic de pe un alt aeroport încearcă să reia legătura întreruptă cu un alt avion - American 11. Ascultînd ultimul mesaj, înţeleg că e vorba despre un atentat terorist. Ascultîndu-l mai atent, înţeleg că e vorba despre mai multe avioane. Apoi îl vedem pe American 11 - un punct pe monitor - coborînd peste Manhattan. Apoi, cineva dă drumul la CNN. Tot ce se întîmplă are urgenţa panicată, bîjbîitoare, şi enormitatea presimţită, încă neînţeleasă, a nemaiîntîmplatului, şi sîntem la fel de bulversaţi ca martorii de pe ecran atunci cînd, pe fereastra turnului de control de pe Newark International, vedem cum cel de-al doilea avion - United 175 - loveşte Turnurile. Greengrass nu putea să-şi calculeze mai bine efectele. Pasagerii Zborului 93 sînt acum în aer. În foarte scurt timp vor fi luaţi ostatici. La puţin timp după-aceea vor începe să-şi dea seama că nu sînt ostatici - doar atomi în materia unui obuz. Întrebarea e: ce faci atunci cînd îţi dai seama?
Ne apropiem de singura sursă de reconfort a acestei poveşti, de şansa ei de catharsis, şi Greengrass are grijă să n-o supraexploateze, să n-o devalorizeze cu bombasticisme. Unul dintre pasageri se impune ca lider; se impune pur şi simplu, fără surle şi trîmbiţe dramaturgice, fără să fi beneficiat de vreun tratament preferenţial din partea camerei. Se conturează şi un plan - prea nenorocit ca să se lase contemplat fie şi o secundă de nişte priviri mai puţin disperate, dar, oricum, o tentativă de gîndire constructivă, de activitate umană cu noimă, într-un univers care se prăbuşeşte cu 1000 de kilometri la oră. Şi atunci, înainte de a porni la asalt, pasagerii pun mîna pe telefoane şi validează intuiţia lui Larkin. Sau nu? Larkin însuşi a numit-o "cvasi-intuiţie aproape adevărată" şi, cînd se stinge muzica vocilor care spun "te iubesc", începe alta, la fel de greu de uitat, dar mult mai puţin reconfortantă, muzica ultimelor rugăciuni (a creştinilor, a musulmanilor) care se întîlnesc undeva deasupra pămîntului - după toate aparenţele, în gol. Sau poate că dumneavoastră veţi găsi o consolare şi în întîlnirea asta.
Greengrass nu încearcă să impună o semnificaţie - alta decît cea de celebrare a curajului pe care pasagerii l-au arătat atunci. El nu vrea decît să reconstituie - cu toată decenţa posibilă - ultimul lor zbor şi să ne ofere un loc; e treaba noastră să decidem cine a cîştigat atunci - dragostea sau neantul. Ce e clar este că, la un moment dat, dragostea s-a opus neantului. Şi ăsta e rostul ei.