Încă dinainte de premiera de exact acum un an - şi ceva vreme după - United 93 a fost întâmpinat, în genere, cu două feluri de reacţii: unii au comentat alegerea regizorului, care venea după blockbusterul The Bourne Supremacy, alţii au susţinut că filmul venea mult prea devreme după 9/11. În prima categorie se înscriu ignoranţii care habar n-au cine-i englezul Greengrass şi că, de aproape 20 de ani, cu excepţia câtorva episoade de serial TV şi a debutului cam şubred în cinema (The Theory of Flight), dumnealui se ocupă exclusiv cu filme inspirate din realitatea mai mult sau mai puţin tristă şi care, indiferent de mărimea ecranului, merg de la politic la necesar şi înapoi. În cea de-a doua categorie se înscriu spectatorii mai sensibili, care (îmi place să cred) au protestat à propos de timing nu neapărat pentru că mai voiau ceva timp să-şi lingă rănile, ci pentru că s-au temut că, în epoca guvernată de media în care trăim, filmul va fi perceput mai puţin ca remember şi mai mult ca exploitation. Ah, şi există şi paranoicii conspirativi care nu vor să fie manipulaţi de un film şi care au teoriile lor despre soarta avionului 4 - or, cinematograful înseamnă manipulare (a ideilor, a stărilor, a sentimentelor), care va să zică dânşii sunt paraleli cu subiectul... În ceea ce mă priveşte, nu cred că United 93 era un film absolut necesar, şi nu pentru că saltul tragediei de pe micul (sic!) pe marele ecran i-ar creşte artificial impactul, dimpotrivă; dar tot eu vin şi spun că dacă acest film era musai să existe, apoi numai aşa trebuia făcut. Filmat din mână, frust şi elegant, respirând aceeaşi senzaţie de imediat dureros simţită în anteriorul Bloody Sunday, "pus în scenă" aproximativ în timp real şi fără niciun fel de artificiu, genul de film la finalul căruia, împietrit, nu vrei decât să închizi ochii. Şi să te rogi.
Iar cine mai are putere, să asculte comentariul regizorului, sobru şi foarte sigur pe el, şi apoi să urmărească documentarul The Families and the Film, care promite exact ce spune titlul, şi al cărui efect este pe măsura filmului - devastator. Emoţional şi nu numai.