Ce humor aveţi, domnu' Afrim! - Câtă speranţă

1. Repetiţia.

Cadou de ziua ta, poţi veni într-o zi la repetiţii. Mesajul ăsta m-a făcut să sar în sus de bucurie. Adevărul este că în secret îmi dorisem mereu să văd ce se întâmplă la o repetiţie de-a lui Afrim, deşi am fugit mereu de poveştile de dinaintea spectacolului. Îmi plac surprizele şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă în bucătăria spectacolului, vreau numai bucuria şi poza pentru invitaţi din sufragerie. Dar acum, după ce am văzut peste zece spectacole semnate Radu Afrim, părea că e timpul să intru în bucătărie.

Era început de ianuarie, frig şi dimineaţă. Rămăsese că voi fi acolo la 11. Am dibuit cu greu uşa de la intrarea actorilor, asta după ce am intrat peste o altă repetiţie şi după ce m-am rugat în gând să nu fie ăla spectacolul. Intrarea bună, găsită cu ajutorul cuiva din teatru, m-a condus direct pe scenă. Din spate, cum îi vedeam, 10-12 actori cântau, balansându-şi mâinile pe lângă trupuri. Făceau o zarvă grozavă, părea cabaret, nu teatru.

După încă vreo trei minute de bâjbâială prin diverse uşi şi holuri (deşi am fost de mai bine de 15 ori la Odeon, teatrul închis are un alt aspect decât cel pe care îl vezi în seara spectacolului; pare o hrubă părăsită, nicidecum castelul cu uşi ferecate), am reuşit să intru în sală.

Scaunele erau mai toate acoperite cu o pânză, am încercat să mă fac mică, să nu întrerup cântecelul, numai că de îndată ce m-a văzut, Afrim a exclamat "Continuaţi, e doar o prietenă jurnalist." Am gândit un futu-i şi m-am aşezat într-un capăt de rând.

Nimerisem în ziua în care se repetau toate scenele cu muzică, pentru că era prezent şi Vlaicu Golcea. Actorii, îmbrăcaţi cu hainele lor de acasă, urmau dispoziţiile coregrafului şi pe ale lui Vlaicu. Curios lucru pentru mine, Afrim intervenea rareori şi numai ca să îi replieze în anumite poziţii. Dădea indicaţii clare şi succinte, tonul îi era distant, dar nu tăios.

Spectacolul îmi părea un musical. Bănuiam că nu-i aşa, pentru că am reuşit să prind şi monologul Antoanetei Zaharia, însă viteza cu care se repetau scenele de dans mi-a creat senzaţia că e Broadway, NY, nu Odeon, Bucureşti.

Repetiţia era întreruptă de diverse probleme administrative. Dorina Lazăr îşi ieşea din rol pentru e redeveni directoarea teatrului, atunci Afrim era regizorul invitat să monteze o piesă la ea în teatru; reintra în personaj şi Radu o apostrofa că nu ţine ritmul bine, iar ea cerea în schimb pantofi mai comozi.

Nu ştiu când au trecut trei ore de când intrasem în sală. S-au perindat pe scenă actorii, mecanicii, sunetiştii, băieţii cu mâncarea şi iar actorii. Aceştia din urmă îşi repetau rolul în spatele scenei; îi zăream cum coada ochiului citind pagini, închizând ochii şi murmurând replici. Le venea rândul pe scenă ca la şcoală, în faţa clasei, o clasă cu trei oameni în ea. Se încurcau, o luau de la capăt, cum făceam eu cu verbele la franceză, apoi îi lăsau pe ceilalţi să treacă în locul lor. Radu îi asculta pe toţi atent şi apoi le spunea ce n-a fost bine. Câteodată se amuza de cum improvizau, le spunea să păstreze ce au făcut şi cerea următorul număr.

Şi apoi au luat pauză şi eu am plecat ameţită şi cu un mare zâmbet pe faţă.


2. Şnurul.

Printr-o minune, vineri am ajuns la repetiţia generală dinaintea premierei. Eu şi încă vreo 20 de oameni. Afrim ne-a avertizat că e o repetiţie, că actorii ţin cont de reacţiile noastre, ceea ce a creat un pic de presiune. Vedeam pentru prima oară ce văzusem în urmă cu o lună, însă totul prinsese contur.

Cel mai tare m-a şocat scenografia. Ştiam ce poate face Iuliana Vîlsan, am văzut Herr Paul (must see, se joacă pe 22 şi 23 februarie 2010, la Odeon) şi reintepretarea ei asupra spaţiului scenic, şi cu toate astea am rămas cu gura căscată. Spectacolul în sine e un spectacol în spectacol, o păpuşă rusească ce se deschide şi se deschide până la ultima păpuşică şi atunci ai senzaţia că nu mai ai nimic de văzut şi totuşi te înşeli, că până şi cea mai mică păpuşă în spectacolul ăsta are ceva de povestit, o şi mai mică păpuşă ascunsă în ea.

Iuliana a recreat cortina aia ponosită şi neagră pe care o ştii din toate spectacolele; i-a dat sens şi culoare proprie piesei. A îmbrăcat actorii în cortină, i-a lipit de decorul de pe "sfânta scândură" şi, vizual vorbind, i-a plămădit din acelaşi aluat.

Poveştile se succedau în faţa mea, încercam să îmi amintesc ce văzusem prima oară şi mă cramponam de alte şi alte detalii şi Afrim nota conştiincios în carneţel şi am luat pauză. Se terminase tripul.


3. Spectacolul.

Spectacolul nu-i în niciun caz despre pişat şi căcat, cum ne spune primul personaj. Şi dacă ar fi măcar puţin adevărat, dragă Radu, să ştii că ar fi trebuit să fiu de mult măritată la câte spectacole de-ale tale am fost. Probabil am greşit că nu m-am ridicat indignată în mijlocul lor, ci am stat şi am ascultat până la ultima picătură de pişat şi căcat.

În aproape trei ore, îţi trec prin faţa ochilor 11 actori şi peste 50 de personaje. Afrim se foloseşte de tot ce are teatrul - de directoare, Dorina Lazăr, de sunetist şi de domnul care cară mobila, de îngeraşul decorativ de pe prima lojă şi de intrările şi ieşirile laterale.

Lumea în care toţi aceştia îşi trăiesc "20 de tripuri deep" e delimitată de uşi şi chei, de imagini cu peşti zburători ca în Arizona Dreaming, de obiecte imaginare şi flori lipite pe geamuri, de linii trasate cu creta şi de sticle de lapte. Fiecare îşi vede de povestea lui, trăgând după el nebuniile şi speranţele sale.

Iar când toate se strâng în jurul tău ca moliile la lumina neoanelor, devii fata aia cu pălăria ei sacoşă, care "e cu adevărat rezolvarea tuturor problemelor", te faci mică din dragoste pentru soţie într-o scrumieră dintr-un vagon de tren, te crezi Caroline de Monaco şi îţi imaginezi că într-o viaţă anterioară ai fost raţă, crezi că Austria e totuna cu Australia şi plângi la filmele indiene.

Lume, lume, du-te la teatru! O să vezi clovni, magicieni, tipese, canguri, profesoare, ţărănci, balerine trecute de orice vârstă, chinezi, pe Nana Mouskouri, lăptari, cântăreţi şi pe Rodica Mandache în rolul Rodicăi Mandache. Dar nu-i aşa de simplu: toţi sunt trecuţi prin retina magică a lui Afrim, pe care îl rog să nu se joace niciodată cu obsesiile lui acasă la el.

Şi, cel mai important, nu încerca să îţi explici. Trăieşte tripul, oricare din cele 20.