Maxi, honey-honey, Dream me! - Cîtă speranţă

Consistenţa prezenţei unui regizor într-un teatru se probează prin necesitatea revenirii lui. Revenire care coincide, de la un punct încolo, cu integrarea regizorului în dinamica trupei şi cu apartenenţa la ea. Singurul teatru din Bucureşti care l-a chemat în mai multe rînduri pe regizorul Radu Afrim este Odeonul, asigurîndu-i şi, automat, o coerenţă de sistem de lucru. Se creează astfel un limbaj comun şi o sferă de referinţe partajate, care fac din regizor şi trupa sudată cu care a experimentat succesiv o comunitate. De foarte puţine ori mi s-a întîmplat să privesc spectacolele româneşti ca pe nişte comunităţi rotunde în care să simt că există o comunicare transverbală. Motivele sînt multiple: regizorul nu are timp să dea o identitate trupei, nu există o perioadă de laborator de cercetare, prezenţa nu are o constanţă care să o facă să nu fie o simplă întîmplare.

Afrim, chemat de trei ori la Odeon, a creat o echipă nucleu cu care şi-a aprofundat estetica vulnerabilităţii frisonante (fizice, psihice, afective), cu pigment de show extrem. Eroii lui Afrim sînt copii mari, crescuţi printre morţi, vătuiţi cu tandreţe şi trecuţi prin rotisorul înfrîngerilor şi al iluziilor. Nu există puseu nostalgic fără contrapunctul de riziunii, nu există tensiune dureroasă fără un hohot de rîs. Spectacolele regizate de Radu Afrim sînt ca nişte rame de fotografie în care se adună capete de vîrste. Mîini osoase, chipuri ridate, ochi care sorb lumea ca şi cum ar privi-o pentru prima oară, proteze care clămpăne şi şuviţe dintr-un păr albit de repetate sfîrşituri. Copilăria îmbătrîneşte, fără să-şi piardă elasticul inocenţei, şi bătrînii pontoşi şi crocanţi se joacă nebuneşte cu mingea unei vîrste care le tot sare din mîini.

În De ce fierbe copilul în mămăligă, o fetiţă strîngea în rochia-sac portocalie toate spaimele lumii. Ca şi cum s-ar fi născut ca să-i fie continuu frică. O frică pe care doar saltul fără plasă de siguranţă o putea devansa în intensitate. Un vertij de copil care trăia cu spaima că mama lui ar putea să cadă în orice minut de la trapez se combina cu exuberanţa şi vitalitatea familiei de circari care-şi înghesuia viaţa într-un cufăr. De ce fierbe copilul... e spectacolul fascinaţiei circului. Cu tot ce are el mai kitschos şi mai frenetic, mai fragil şi mai violent emoţional, mai liniştitor şi mai angoasant. Cîinele Boxi, bunica, îngerul supraveghetor al săriturii în gol, tatăl care-şi filmează fetiţa-vedetă, mătuşa care-şi aminteşte de fericirea morţilor grevată pe morminte şi ceaunul de mă măligă în care copilul alunecă şi-şi topeşte spaima, toate erau le gate de Afrim cu o coardă a afinităţii pentru contraste ireductibile.

În joi.mega.Joy, la masa nostalgiei, femei-fondante boscorodesc, bîrfesc şi-şi aduc aminte de hîrjoneala din tinereţe. Sînt femei care-şi caută vîrsta prin cotloanele unei memorii care le serveşte ciorbă, pateuri şi singurătate. E singurătatea unui spaţiu încet, încet intrat la apă, în care amintirile se subţiază ca fideaua din ciorbă. joi.mega.Joy e o relicvă de timp care se zbate să a jungă la mal.

În Cîtă speranţă, Radu Afrim creează falii în cotidian, rupturi în ordinea evenimentelor. Afrim dă un orizont orizontalei unor vieţi care se scurg pe banda magnetică a banalităţilor şi face pact cu puterea ficţiunii temporare, intră în parteneriat cu iluzia. Regizorul inventează ceasuri subiective pentru sprintul fiecărui personaj, pentru decablarea de la solul arid al realităţii, de la povestea de zi-cu-zi. Cu un picior în ce li se întîmplă şi cu celălalt în ce ar putea să li se întîmple sau în ce şi-ar dori să li se întîmple, personajele din Cîtă speranţă par să aibă agăţate de gleznă o uşiţă secretă care le scoate din rama platitudinilor cotidiene şi le deschide o oază de vis. E ca şi cum toţi speranţofilii, pe care Afrim îi strînge într-o buclă de timp ţinută în spate de peşti care plutesc lent în fundal, ar fi conectaţi la o bornă dublă: cu bătaie în kilometrajul realităţii şi cu bătaie în kilometrajul ficţiunii. indiferent că vorbesc despre o baie de excremente în teatrul contemporan, despre maţe îmbîrligate, despre o vacanţă doldora de lacuri, biserici, muzee, care se transformă într-un coşmar, sau despre statul major chinez, personajele au patina show-lui cabaretistic, pensula retro care le dă savoare, candoare şi melancolie. Afrim gîndeşte Cîtă speranţă ca pe o mostră de glamour care corespunde perfect clipei de show din fiecare dintre noi.

Un show în care cortina lasă să se vadă cusăturile convenţiei adună oameni în viaţa cărora explodează, la un moment dat, ceva cu totul neaşteptat, care le dă, fie şi pentru cîteva minute, o cu totul altă raportare la tot ce trăiesc. Sînt oameni care îşi închid în spatele uşilor toate fantasmele şi ies la plimbare cu franjurile unor întîmplări pe care le împletesc cu ochiurile speranţelor la vedere. Ca nişte mingiuţe de ping-pong care îi lovesc brusc, iluziile le cad în cap şi-i iau pe neaşteptate.

Radu Afrim şi actorii din Cîtă speranţă dau visului timp de dospire. Dau secundei de evadare timp de instaurare. Afrim colează cioburi de irealitate care taie o realitate dependentă de mini-speranţe.

Iuliana Vîlsan concepe un decor cu multe uşi-parole de acces la interioarele iluziilor, la un show care pune prezentul pe silent.